Seb m-a luat azi la zor că n-am mai scris nimic pe blog de mult timp. Pentru că-s afurisită și de multe ori doar din inerție, i-am răspuns „da’ nici tu n-ai prea mai consemnat, și chiar ai un serial început” (de vreo săptămână mașina noastră are plăcuțe de înmatriculare de Tenerife, deci călătoria inițiatică prin hățișurile birocrației canario a luat sfârșit iar Seb e în urmă rău cu episoadele). Dar e o diferență. În timp ce Seb nu scrie că n-are timp, jobul lui de barman/chelner la barul Tropical ținându-l în priză vreo 10-12 ore pe zi (aici tot el trebuie să spună cum s-a încheiat povestea barului de pe plajă care a fost dărâmat în urma unei decizii judecătorești ce a venit după pierderea licitației), eu nu scriu din lene cronică și plictiseală gravă. Că timp – berechet.

Perioada mea de tranziție între Jeanina cea muncitoare, harnică și făcătoare de bani și Jeanina cea pusă pe tăiat alge la rechini care se trezește la ora 10 și-i preocupată mai mult de privitul aloei din jardinieră cum crește decât a oricărei activități lucrative a început în martie, după ce ne-am întors din concediul de pe continent. La început am zis că-s doar câteva zile, așa, de revenire după efortul depus ca turist. Zilele au trecut numaidecât, s-au transformat în săptămâni, că timpul mereu face ceea ce trebuie să facă și fuge ca un nebun vitezoman, și m-am trezit că s-au scurs patru luni. Perioadă în care n-am întreprins nimic, eu, ca om ce face umbră pământului. Adică, bine, am mai muncit vreo trei săptămâni, am mai vândut niște rochii pe plajă, am făcut ceva dinerito, dar apoi mi-a scăzut brusc atracția față de activitate și-am intrat în pauză din nou (era prin mai, turiști puțini, a fost suficient să nu vând nimic două zile la rând ca să mi se ia – io-s o fire optimistă, dar am toane cu carul). Am zis că aștept să se mai aglomereze plaja și-ncep iarăși showurile mele cu haine. Doar m-am mințit, că iunie a adus în Tenerife mai mulți turiști decât începutul verii trecute iar eu am continuat să privesc cu crește aloea.

Pe la mijlocul lui iunie am inventat o altă „scuză”: vreau să lucrez într-o parfumerie. Parfumurile-mi plac, cunosc multe din domeniu, de vândut pot, cu turiștii interacționez bine, deci voila! Problema – lucrul în colectiv, că nu mai am exercițiu, și chiar când îl aveam, nu excelam. Și munca în echipă ca munca în echipă, dar să fiu din nou subordonată? Asta e o provocare pe care nici nu știu dacă am acceptat-o. Cu șef n-am mai lucrat din decembrie, de când i-am spus adios lui Jose, galisianul cu care vindeam costume de baie pe plajă. Era mutarea pe care trebuia s-o fac cu multe luni înainte, dar teama de schimbare și de necunoscut m-a ținut ca o lesă bine strânsă. Avantajele – enorme și incontestabile. Dezavantajele – unul singur: la întâlnirea cu poliția locală, eu eram cea care pierdea marfa și banii investiți în ea, eu, propriul meu șef. Afacerea cu haine nu e totuși istorie, pentru că știu că aduce încasări grozave. Dar acum îmi spun că aștept să-mi găsesc un job normal, cu salariul ăla standard de o mie și ceva de euro, într-un spațiu bine răcorit cu aer condiționat. Iar de nu-mi găsesc în ceva timp, timp care e relativ, că eu-s o femeie cu toane într-o perioadă leneșă, atunci ies în pași de defilare pe catwalkul de nisip. Ca să vând, din nou, haine.

A fost oarecum straniu pentru mine să intru în parfumerii și nu ca să testez parfumuri, ci ca să întreb de posturi libere de „dependienta” și să las cv-uri. Dar m-a umplut cu un așa respect și încredere de sine încât am crezut că telefonul va zbârnăi cât ai zice „parfum”. Adică ce mai trebuie? Mi-am semnalat dorința de a-i ajuta să vândă mai multe parfumuri. De ce nu mă caută? Nu-și dau seama că timpul curge și timpul înseamnă bani? 😀 Am înțeles totuși rapid și fără să fac o tragedie din asta că nu sunt printre norocoasele care sunt chemate la interviu în urma lăsării unui amărât de cv. Așa că m-am înscris la Oficina de Empleo (un fel de birou de șomaj) și apoi, cu foaia care atestă că-s „desempleada”, la Bolsa de Empleo de la Desarollo Local din Adeje (e o agenție ce primește bani de la guvern și de la UE ca să integreze șomerii în câmpul muncii, în special pe joburi de scurtă durată, trei-șase luni – un an). Și m-am băgat și la niște cursuri (de câte o zi sau două, le am pe la jumătatea lunii, unele gratis, altele nu), care chipurile, mă ajută când angajatorul trece în revistă șomerii înscriși la Desarollo Local, adică am avantaj. Dar, mă gândesc eu, dacă toți cei ce merg acolo și-și pun speranțele că oamenii ăia plătiți din bani UE o să caute un job în locul lor, deci dacă toți ăștia fac cursurile ăstea, unde mai e șpilul? Bănuiesc că toată lumea trebuie să trăiască și toată lumea trebuie să spere.

Dar nici în bursa asta de locuri de muncă sezoniere nu am mare încredere. Parcă nu e genul de chestie care să mi se întâmple mie. Știu că niciodată nu mi-am găsit un loc de muncă prin depunerea unui cv sau înscrierea în baza de date a unei agenții de plasare a forței de muncă. Și am avut de la 19 ani până acum opt locuri de muncă. Pe care le-am obținut prin concurs – examen scris, recomandare sau prezentare directă în fața directorului cu discursul meu franc și concret „eu sunt Jeanina Vlad și vreau să lucrez aici!” Cred că așa o să abordez și acum situația cu parfumeriile: cer să vorbesc doar cu managerul și-i spun cât de mult îmi doresc să muncesc acolo. Gata, nu mai las niciun cv. No more nice guy!

Mufi - singura ființă din jurul meu care e mai leneșă ca mine. În dreapta pufoasei, aloea din poveste.

One reply on “Despre lene și căutarea jobului care să mă scoată din lene”