Yago Alexander s-a născut azi dimineață la ora 6.10, ora Canarelor. Frumos și vioi ne-a dat bună dimineața din cadă, după 15 ore de travaliu, pe care Je l-a dus cu credință până la capăt.

A fost un început de  călătorie incredibilă, pe care ne vom găsi mai încolo timp să îl împărtășim. Acum trebuie să ne odihnim toți trei și să ne cunoaștem mai bine…

Este 10 februarie, sarcina mea are 40 de săptămâni și 6 zile iar copilașul nu dă semne c-ar vrea să iasă din burtă azi-mâine. În ciuda nerăbdării cu care-l așteptăm, el știe că nu punem și nu o să punem niciun fel de presiune pe el să vină mai repede. Un copil se naște când este el gata și doar atunci începe travaliul. Am citit de curând o teorie despre mecanismul natural al declanșării travaliului, o chestie complexă pe care am înțeles-o în câteva linii drepte: copilașul este gata pregătit pentru lumea de afară și o glandă anume din corpușorul lui (glanda suprarenală) își atinge și ea dezvoltarea intrauterină completă ceea ce-o face să elibereze un hormon, care hormon ajunge prin cordonul ombilical la placentă și face ca anumite glande ale mămicii să producă un alt hormon responsabil cu contracțiile uterului. Deci totul este despre niște hormoni. Pe scurt, travaliul – implicit nașterea – nu începe până fătul nu-i matur și gata să fie născut. Aceeași teorie spune că sunt doar două excepții de la regulă: dacă mediul intrauterin este mai periculos pentru copil decât cel extrauterin sau când bebelușul decide să iasă mai repede datorită atracției lunii, stelelor sau planetelor – un fel de menire și de împlinire a celor scrise.

După cursul de pregătire prenatală de miercuri moașa m-a avertizat că dacă depășesc 42 de săptămâni trebuie să merg la spital să-mi inducă nașterea. M-am simțit tristă și trădată, dezamăgită și decepționată. Adică era de înțeles ca ”sfatul” ăsta să vină de la cineva cu vederi înguste, un reprezentant al sistemului sanitar care chiar crede în niște limite și standarde impuse de niște alți oameni, prin mediere matematică a unor cifre și standardizare a indivizilor. Dar venind de la o moașă care încurajează revenirea la natură, care declară la fiecare curs pe care-l susține în fața femeilor însărcinate că ”nașterea este a ta, nu a spitalului, nu a doctorului, nu a moașei!”, care spune că nașterea cea mai simplă și ușoară este cea fără intervenții, care este de acord că femeile știu cum să nască, sunt programate genetic pentru a naște pui vii, care zice mereu că nicio femeie nu seamănă cu alta și nicio sarcină ori naștere nu poate fi ca o alta, așadar venind de la ea a sunat ca un pahar de cristal izbit de o pardoseală de marmură.

Nu mai este nevoie s-o spun, dar nu cred în inducerea nașterii doar de dragul respectării unor limite de timp. Aici vorbesc despre o sarcină sănătoasă cu un copil sănătos. Puțină lume realizează că perioada de patru săptămâni, între săptămâna 38 de sarcină și 42 sau 37-41 după alte cărți, pe care tot sistemul medical se bazează când vorbește de o naștere ”la termen”, este doar o medie. Asta nu înseamnă că toți copiii s-au născut și trebuie să se nască în această perioadă. Se vorbește despre postmaturitate în cazul în care sarcina sare de săptămâna 42, dar s-au născut și continuă să se nască copii perfect sănătoși, fără semne de postmaturitate și la 48 de săptămâni. Adevărul este că niciun medic sau vreo moașă n-are niciun drept să-mi spună mie că am depășit termenul, copilului nu-i mai este bine înăuntru, nu se mai dezvoltă și trebuie scos. Nu fără dovezi.

Când am întrebat-o de ce trebuie indus travaliul la 42 de săptămâni, a spus că placenta nu mai alimentează cum trebuie fătul. Apăi cum poți să spui așa ceva, să faci o regulă din asta, să mi-o aplici mie doar pentru că așa ți-au spus ție cărțile de medicină? Nu trebuie să-mi faci și niște analize, probabil, un consult, ceva, care să-ți confirme teoria? Că doar nu s-o întâmpla ca în săptămâna 42 fix, când s-au încheiat cele 294 de zile de gestație, placenta fiecărei femei să își închidă prăvălia și să se care ”Apăi eu am hrănit copilul ăsta 42 de săptămâni, mi-am făcut treaba, adio!” Ceva n-ar fi firesc aici, un sistem așa bine pus la punct cum este corpul uman, să dea greș la sfârșit de sarcină, după cea a crescut o sămânță și a transformat-o într-un făt sănătos. Cred cu tărie că lucrurile nu stau deloc așa și am deplină încredere în placentă și-n copil și-n corpul meu sănătos. Numiți-mă extremistă, dar eu o văd ca pe un act de credință, în sine și în măreția creației.

Nici nu mai iau în discuție o posibilă eroare de memorie, ca să-i zic așa. Calcularea datei probabile a nașterii se face în funcție de ultima menstruație, iar dacă nu ți-o amintești cu exactitate, în care caz sunt și eu, se are în vedere vârsta gestațională a fătului. Adică o aproximare făcută la ecografie de către calculator care are și el niște date setate și introduse de om printr-o medie aritmetică – daca sunt atâția centimetri ori atâția (la diametrul capului, al toracelui, lungimea femurului, etc.) rezultă o vârstă a fătului de atâtea săptămâni. Dar asta nu reprezintă nimic altceva decât o vârstă estimativă și nu ar trebui să fie folosită în scopul de a diagnostica o sarcină. Tot sistemul sanitar crede că suntem doar niște vite proaste ce n-au minte ori rațiune și care trebuie mânate, montate și ajutate să fete.

Dar nu trebuie să faci facultatea de medicină ca să poți citi și să te poți documenta despre sarcină și naștere, nu ai nevoie să fii savant ca să înțelegi natura, nu-ți trebuie diplomă universitară ca să înveți să fii sănătos și nu trebuie să fii sectant ca să-ți dai deplină încredere în tine și în corpul tău. Iar dacă alegi să alegi conștient pentru tine și nu lași deciziile legate de corpul tău SĂNĂTOS și fătul tău SĂNĂTOS pe mâna cadrelor medicale, nu te face o persoană inconștientă și egoistă. Doar o persoană care-și asumă responsabilitatea în loc s-o paseze altcuiva.

*Și nu, nașterea acasă neasistată nu este o modă la care vreau și eu să mă aliniez și nici vreo dorință de epatare. Iar aici, în acest text, este vorba de povestea mea și trebuie tratată ca atare. Deciziile mele nu afectează pe nimeni altcineva decât pe mine, copilul meu și soțul meu. Atât. Orice om care nu este în aceștia trei n-are niciun drept să mă ”sfătuiască” ori să mă acuze că mă joc cu viața cuiva. Fiecare să-și vadă de ograda lui, de grijile, deciziile și responsabilitățile lui.

Săptămâna 40, pe plaja Fitenia (Las Americas)

Burta nu s-a mai mărit în ultima lună (măsurătorile centimetrului sunt egale aproximativ), dar copilașul da. Un mister

:)

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

Decizia de a naște acasă a venit ca ceva firesc. Era la cateva zile de cum aflasem ca sunt însărcinată cand am dat pe net peste Ana Măiță și povestea celor doi băieței ai ei născuți acasă fără asistență medicală. Era în vorbele ei și-n toată istorisirea ceva atât de frumos, de natural și de primitiv încât m-a emoționat profund. Și m-a schimbat fundamental. Or fi fost de vină și hormonii mei de gravidă, n-are a face, dar am plâns continuu în timpul lecturii. Citeam și cu fiecare cuvânt pe care-l absorbeam îmi spuneam că da, așa trebuie să fie o naștere normală. Cum de eu nu știam că există așa ceva? ”Cum de aflu abia acum, când sunt însărcinată, că există femei care aleg să dea naștere acasă, în ambianța intimă și confortabilă a propriului cămin, și nu în mediul steril din spital? VREAU ȘI EU!” i-am spus lui Seb.

Până atunci nu concepeam nașterea ca pe altceva decât un act medical. Îmi amintesc că-n 2008, când a născut sora mea, am fost contrariată când am aflat că-n spitalul județean din Sibiu se naște, în majoritatea cazurilor, doar cu moașa. Că dacă e în timpul nopții, medicul ce e de gardă trebuie să se împartă între cazuri și că poate să nici nu ajungă la tine. Tu crăpi în durerile facerii și n-ai lângă tine decât niște asistente și-o moașă. Inadmisibil, imposibil, greu de tolerat. CUM NAIBA SĂ NAȘTI FĂRĂ MEDIC?!?! Acum râd de mine și de gândirea pe care o aveam atunci. Povestea Anei Măiță a fost declicul meu, așa am început să caut și să citesc despre naștere, ca simplu fenomen fiziologic. Și am ajuns să aflu despre ce înseamnă cu adevărat nașterea și cum trebuie ea trăită, nu cu frică, ci cu emoție, așteptare, contopire și extaz. Am aflat că nașterea poate fi orgasmică, că poate să-ți dea cele mai incredibile sentimente de înălțare, mândrie, putere, că îți aparține, ție, ca mamă, și nu uniformelor albe. E ceva privat și senzual, nu-i ceva clinic.

De moașa Cande am aflat de la moașa cere-mi monitorizează sarcina. Asistă la nașteri la domiciliu în Tenerife și pe insulele dimprejur de câțiva ani și este una din puținele moașe din Canare care fac asta. Am mers la întâlnirea cu ea cu sufletul îndoit. Nu asta îmi doream, nu o naștere acasă cu o persoană străină alături de mine. Mă gândeam la toate chestiile și nebuniile, nu numai la cele legate de actul în sine, și mi se părea total pe dos să am musafiri tocmai când nasc. Adică femeia trebuie omenită, cineva trebuie să-i facă cafea, să-i dea de mâncare, că deh, nașterea poate dura ceva timp, Seb poate are altceva de făcut decât s-o întrețină pe moașă, iar s-o știu pe ea umblând prin bucătărie cred că m-ar fi distras de la treaba ce-o am de făcut. Da, este un profesionist care mă poate ajuta în caz de orice, care mă poate liniști atunci când eu am dubii că ceea ce mi se întâmplă este normal, că așa este un travaliu, că așa iese copilul, uneori mai greu, că e ok, să stau liniștită, totul merge exact cum trebuie să meargă.

Dar mi-am zis că sunt puternică și am simțurile cu mine, pot să-mi ascult singură corpul și intuiția, știu mai bine ce vrea corpul meu de la mine decât o persoană din afară, fie ea și una școlită și experimentată. În paranteză și ulterior față de momentul cu moașa, soră-mea mi-a spus că nu am decât teorie și nu mă pot baza doar pe asta într-un moment atât de greu cum este nașterea. Că n-am experiență. De acord, n-am decât cunoștințele pe care le-am aflat în ultimele luni. Dar am ceva mai mult decât experiența moașei. Am încrederea că corpul femeii, corpul meu, știe cum să nască, singur, fără sprijin din exterior. Este programat genetic pentru asta, așa cum este programat pentru toate procesele ce le desfășoară. N-are nevoie de asistență ca să procreeze, nici pentru defecare n-are nevoie de asistență, că doar nimeni nu stă lângă wc cu tine să-ți spună când să împingi, ba chiar corpul ăsta s-ar bloca și sfincterele s-ar închide în prezența cuiva, oricui, în jurul tău în momentul acela intim și privat. Și n-ar mai ieși nimic.

Așadar am mers împreună cu Seb să întâlnim moașa, dar simțeam deja că este un compromis. Făcut pentru siguranța și liniștea lui Seb. I-am spus că pentru el o fac, că eu nu vreau să am pe nimeni în casă, lângă mine, în acele momente, în afară de el (și de cele două pisici ale noastre). Este de înțeles că atunci când moașa ne-a spus că onorariul ei în cazul în care cădem de acord este de 2.000 de euro am răsuflat ușurată. 2.000 de euro era și este o sumă uriașă pentru noi, așa că am rămas fără moașă. Ea ne-a spus că alte colege de-ale ei cer 1.500 și ne poate face legătura cu ele, dacă dorim. Nu, nu doream. Când plecasem de-acasă i-am zis lui Seb că mai mult de 500 de euro, cu indulgență, nu sunt de acord să plătim. Sunt, într-adevăr zgârcită, adică, la urma urmei, este vorba de siguranța și sănătatea copilului nostru. Dar eu fac toată treaba, eu și corpul meu sănătos și capabil pe care mi l-a dat Dumnezeu și pe care l-am îngrijit cu atenție și grijă. Nu moașa. Ea este un observator extern și, în cazuri nefericite, poate fi un membru activ care să influențeze în rău cursul travaliului și al nașterii.

Când moașa ce-mi monitorizează sarcina a auzit că nu ne permitem s-o plătim pe Cande și că-i dăm înainte cu nașterea acasă în doi, neasistată, și-a propus să nu ne lase să facem asta de capul nostru și a intervenit la amica ei care a zis ok, vă ”fac” pentru 500 de euro. Din toată afacerea Seb a fost cel mai fericit. Eu, fericită doar pentru liniștea lui. Care e lucru destul de mare pentru mine, adică liniștea lui Seb, dar nu așa de mare cum este nașterea. Ne-am întâlnit din nou cu Cande și de la început am simțit-o schimbată. Diferită față de la prima întrevedere. Era mai arogantă, mai autosuficientă, mai puțin răbdătoare. Ca și cum ar fi spus ”pentru un sfert din onorariul meu veți avea servicii pe măsură!” Se comporta ca și cum ne face un favor. Cu toată responsabilitatea pe care și-o asumă o moașă la asistența la domiciliu, tot nu consider că ne făcea un favor. 500 de euro sunt totuși 500 de euro. Ne-a dat o listă cu toate lucrurile pe care trebuie să le avem în casă pentru naștere și cu diferite lucruri pe care eu trebuie să le fac ca să-mi pregătesc corpul pentru travaliu și expulzia fătului. De unele din ele știam, cum ar fi exercițiile Kegel pentru tonifierea mușchilor pelvieni, exerciții pe care le fac din luna a patra de sarcină, sau de masajul perineal, masaj pe care-l fac seară de seară din săptămâna 32. De altele am aflat de la ea, cum este ceaiul de frunze de zmeur, ceai care pregătește uterul pentru naștere și înmoaie cervixul, ceai pe care am început să-l beau de atunci. Sau de ceaiul de coada calului pe care trebuie să-l am la îndemână pentru cea de-a treia etapă a nașterii, cea de după expulzia fătului: eliminarea placentei. Ceaiul ăsta, printre alte lucruri bune pe care le face, oprește hemoragia.

M-a contrat de mai multe ori când eu îmi spuneam părerea, mereu terminându-și argumentul cu ”poți să naști acasă, cum vrei tu, dar eu nu voi veni să te asist”. Însă punctul culminant a fost când i-am spus că nu-mi doresc să fie tăiat cordonul ombilical așa cum se practică, imediat după ce copilul iese sau cel mult la 8-10 minute, atunci când nu mai pulsează. Atunci a spus că ea nu se bagă, că-și riscă licența și cariera, că întârzierea tăierii cordonului poate duce la pierderea de sânge și moartea copilului, că nu există niciun avantaj în practica de care vorbesc eu, dimpotrivă, numai dezavantaje. Când i-am spus de nașterea lotus, așa cum e cunoscută vechea practica de a lăsa copilul legat de placentă până când cordonul se usucă și se rupe singur, în mod natural, adică între 3 și 7 zile, mai că nu s-a închinat. Mi-a spus că n-a auzit de așa ceva, că da, știe de mamele care mănâncă placenta după naștere (ce legătură are asta cu ce-i spuneam eu?!), dar să ții placenta-n casă, lângă copil, și cordonul ombilical netăiat, apăi așa ceva e o barbarie. Niciun mamifer nu o face (ba vă contrazic, doamnă moașă, există mamifere care poartă placenta puiului până se desprinde cordonul de burtică, cimpanzeii). Mi-a dat un ultimatum: dacă nu vreau să-l tai atunci cand nu se mai simte pulsul în el, atunci ea nu intră în schemă. Ori fac ca ea, ori ea nu vine. Trebuia să mă gândesc și să-i comunic hotărârea în două săptămâni.

A fost o noapte în care am adormit greu și târziu. Aveam să fac un alt compromis, ca să păstrez moașa, pentru ca Seb să nu poarte toată grija și răspunderea pentru nașterea acasă a copilului nostru, sau am să fac ca mine, să întârzii cât de mult simt în acel moment tăierea cordonului și, până atunci, până la naștere, să-l fac pe Seb să înțeleagă că noi doi și micuțul din burtă putem face asta singuri dacă avem încredere? Este contraindicată clamparea și tăierea cordonului ombilical înainte de expulzia placentei, care expulzie poate dura de la 15 minute la mai multe ore (sunt și cazuri de mame la care placenta a ieșit la 13 ore după nașterea copilului). Sângele ce ajunge la copil prin cordon poate să-i salveze viața, îi dă oxigenul de care are nevoie când încă nu a început să respire, plus nutrienți fundamentali care-l vor ține sănătos toată viața (fierul este unul dintre ele). După câteva ore, vasele capilare se atrofiază și fluxul de materie dintre placentă și copil încetează. Dar adepții nașterii lotus vorbesc de fluxul de energie care continuă între copil și cea care l-a hrănit în cele 9 luni de viață intrauterină, energie care se transferă de la țesutul ce moare încet-încet, la bebeluș, până când placenta și codonul se usucă și se desprind. Un transfer de energie care începe în uter și care trebuie să fie complet, o practică ce aduce liniște micului om, îl ține în contact cu lucrul de care a fost legat în viața lui din burtică și de la care a primit viață, și-i accelerează dezvoltare emoțională, mentală și spirituală. Copilul, cordonul și placenta, odată ieșiți afară, sunt un tot unitar. Știam mai multe despre nașterea lotus decât moașa și prin simplu fapt că auzisem de asta iar ea nu. Nașterea lotus nu prezintă niciun fel de pericol pentru copil. Și pentru nimeni din jur.

Cu toate acestea, împotriva a tot ce știam și credeam, la sfârșitul deliberărilor mele interioare am hotărât să-mi calc peste dorințe. Din nou. De dragul lui Seb. Aveam de gând să accept condiția moașei, asta și în ciuda atitudinii și aroganței sale, mai mult decât atât, și în ciuda sentimentului meu că nu-mi place compania femeii. Nici n-a mai contat, că a doua zi ne-a sunat ea să ne spună că a decis să nu vină la naștere, că nu s-ar simți comod. ”E o problema de atitudine”, a mai zis. Deci sentimentul a fost reciproc: mie nu mi-a plăcut atitudinea ei, ei nu i-a plăcut modul în care mi-a expus punctul de vedere. Înțeleg, și eu sunt destul de dură și intransigentă, pot părea chiar arogantă. N-o învinovățesc, o apreciez pentru sinceritate și pentru tăria cu care-și apără convingerile. Și așa s-a încheiat definitiv capitolul cu moașa.

Am ajuns din nou de unde am pornit. Nașterea acasă, neasistată. N-am mai căutat altă moașă, pentru mine a fost clar că se-ntâmplă totul ca eu să nasc acasă, natural și intim și privat și neurmărită de niciun ochi străin. De când am rămas pe con propriu, Seb a tot tras nădejde că moașa care-mi urmărește sarcina nu ne va lăsa ”în apă”, va veni să mă asiste, cu toate că ea n-a asistat nicio naștere acasă. Dar ăsta nu era decât un vis de copil, pentru că ea, nepregătită pentru nașteri la domiciliu, nici tehnic și în niciun fel, nu și-a oferit suportul. Ba chiar, cu lașitate, a zis că nu semnează actul nașterii, că nu crede că ea trebuie să-l semneze, că nu știe, că n-a mai trecut prin asta (pe internet Seb a găsit procedura de înregistrare a bebelușului născut acasă și moașa ce a monitorizat sarcina e cea care trebuie să confirme nașterea). În acest punct, Seb s-ar liniști probabil doar dacă aș naște la maternitate. Ori asta e o variantă pe care nu o iau în discuție, nu după cele cinci luni în care m-am pregătit cu trup și spirit pentru aducerea pe lume a copilului nostru în pace deplină și-n liniște. Nu după ce am aflat că normalitatea nu este cea pe care o vedem înainte a a ști ce știu.

Am vizitat ambele maternități de pe insulă, atât pe cea privată, de lângă noi, din Las Americas, spitalul Hospiten (unde nu este nevoie de asigurare privată sau de plata vreunui cent, cheltuielile sunt decontate de sistemul public de asigurare socială, deci poate naște orice femeie care are Tarjeta Sanitaria), cât și pe cea de stat, de la Spitalul Universitar din Candelaria (nordul insulei). Sunt ok, personalul pare empatic, au rezerve de un pat sau două cu duș și ce-i mai trebuie gravidei pentru travaliu și după, poți să naști în ce poziție îți cade mai bine, pe vine, în picioare, în patru labe, numai să fie moașa de pe tură îngăduitoare, că altfel protocolul spitalului e același ca peste tot, nașterea pe masa ginecologică, naști cu plan de naștere dar dacă medicul consideră că travaliul e prea lung și nu te-ai dilatat cât trebuie, pac bagă perfuzia de hormoni artificiali ca să sporească contracțiile, chiar dacă tu ai specificat în planul de naștere că nu vrei niciun fel de intervenții, etc. Nu le-am vizitat ca să mă conving că acolo e dracul pe pământ și doar acasă pot naște în siguranță. La cea privată am fost în cadrul cursului de pregătire prenatală unde s-a organizat o vizită de cunoaștere și recunoaștere, pentru ca viitoarele mămici să fie puse în temă cu tot ce li se va întâmpla în spital la naștere. La cea de stat, pentru un control de rutină. În paranteză, fără legătură cu subiectul, control de rutină unde medicul obstretician voia să-mi bage un tub de plastic prin colul uterin ca să-mi analizeze lichidul amniotic. Am refuzat, e o intervenție invazivă care nici măcar nu este concludentă, în rostul ei ăla medical. După șirul normal de întrebări în care a aflat că sunt vegetariană, că nu iau vitamine prenatale, nici măcar acid folic (oamenilor ăstora le e greu să creadă că în mileniul trei mai există oameni care mănâncă suficiente fructe și legume încât să nu aibă nevoie de suplimente sintetice), că intenționez să nasc acasă și refuz să accept amnioscopia dumneaei, m-a întrebat direct: ”Dar ce, ești budistă?” Căci da, doar așa se puteau explica ”inepțiile”  mele, printr-un crez religios. ”Nu, sunt creștină ortodoxă, doar că-mi place să mă tund cheală!”

Revenid la vizitele în maternități, acestea mi-au întărit convingerea că cel mai bine îmi va fi acasă. Nu știu cum s-o spun mai limpede, pentru că în capul și în inima mea este mai clară ca cristalul. Sunt convinsă că bunul mers al nașterii copilului meu ține doar de confortul meu și siguranța mea. Iar eu aici, acasă, mă simt cel mai bine. Sunt liniștită cu decizia pe care am luat-o și sunt convinsă că nu e pentru toate femeile. Dar eu văd în naștere mai mult decât un act fizic, e ceva spiritual, e un drum pe care trebuie să-l fac singură, cu soțul meu alături, dar singură.

Pregătirile de ordin material nu-s de mare amploare:

- stetoscop fetal: pentru ascultarea ritmului cardiac al copilașului în timpul travaliului. L-a cumpărat Seb de pe eBay cu o liră, vreo șase euro cu tot cu transport;

- seringă (logic că fără ac) pentru aspirarea lichidului amniotic din năsucul copilului, în cazul în care nu plânge imediat la naștere și respiră cu dificultate. 30 de cenți de la farmacie;

- o pungă de folii absorbante (ca cele de schimbat copilul sau cele folosite de bătrâni, pe pat, pentru incontinența urinară). 10 euro – 20 de bucăți de la supermarketul Mercadona;

- folii de plastic pentru a acoperii patul și a proteja salteaua de diversele lichide, etc. De la fereterie, 2,60 euro pentru 2m/3m;

- tifon steril. 3,40 euro cutia cu 20 de bucăți, de la farmacie;

- oglindă – 1,25 euro, de la bazarul de chinezi, deși avem acasă una destul de mare, poate prea mare (pentru că burta nu lasă loc gravidei să-și privească părțile intime, iar în timpul expulziei fătului trebuie să vadă ce se întâmplă acolo jos, în cazul în care tăticul leșină sau ceva de genul);

- ulei de galbenele (pe ăsta nu l-am cumpărat încă, 14 euro sticluța de 125 ml la herbolario);

- comprese de celuloză, pentru scurgerile și incontineța de după naștere. 1 euro de la Mercadona;

- caserolă pentru placentă. 3,25 euro din bazarul chinezilor;

- vitamina K. Pe lista de la moașă mai era și vitamina K, orală. E vitamina care ajută la coagularea sângelui și de care se presupune că bebelușii duc lipsă la naștere și pot face hemoragie internă (un procent de 1,8 din 100.000) iar spitalele o administrează de câteva decenii intravenos nou născuților, dar care este suspectată de producerea leucemiei infantile (la 1,5 din 100.000). Inițial o cumpărasem de la farmacie, 3,24 euro, cu toate că de ceva timp sunt împotriva vitaminelor sintetice. Dar după ce-am aflat despre administrarea ei, am zis pas. Nu, mulțumesc! Dacă copilul meu se va naște în ritmul lui, fără forțări și împingeri aiurea din partea mea, atunci nu va avea nicio ruptură internă care să-i poată cauza hemoragie. N-am să aleg niciodată să-i dau ceva care apare în aceeași propoziție cu cuvântul ”leucemie”.

În rest, de pregătit cearșafuri, prosoape și pături, chestii de mâncare, apă, căldurică-n apartament și ¡ya está! Mi-au plăcut cuvintele lui Michel Odent – obstretician  francez, militant pentru nașterea naturală cu minim de intervenții – legate de buna funcționare a nașterii unui copil (nu transcriu cuvânt cu cuvânt, nu-mi mai amintesc exact): ”Tot ce-i trebuie unei femei care naște este căldură, întuneric și liniște”.

Pozele sunt din săptămâna 38, adică în urmă cu cinci zile, făcute de Seb pe Playa del Duque.

Fără dureri de spate, fără picioare umflate, fără vomă și grețuri, fără constipație și hemoroizi, fără probleme. Îmi place să fiu însărcinată

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

:)

Ar trebui să fie simplu. Este un lucru care se întâmplă în fiecare miime de secundă în lume, peste tot, în natură. De mii de ani. Nașterea este un miracol al naturii. Pe cât de complex este, se întâmplă de la sine peste tot în jurul nostru. E complicat de simplu. Toate animalele nasc fără ajutor din afară. De niciun fel. Nici din partea altor animale, nici din partea oamenilor. Nasc fără intervenții medicale sau nemedicale. O ființă vie naște așa cum îi vine, când îi vine timpul. Și la om nașterea a fost muuult timp privită ca simplu fenomen al naturii. Procreezi, naști, crești, îmbătrânești și mori.

Dar în ultimul secol lucrurile s-au schimbat, industrializarea a modificat percepția omului despre lume și viață iar medicina, care este o mare-mare industrie ce învârte sume colosale de bani, i-a făcut pe oameni să înțeleagă nașterea ca pe un act eminamente medical. I-a făcut, de fapt, să nu mai înțeleagă deloc nașterea. Și s-o privească ca pe o boală pentru rezolvarea căreia e nevoie de doctori, vizite medicale și spitale. Multe instrumente medicale, sisteme de monitorizare, ace, perfuzii, culuare hiper-luminate, săli mega-sterilizate și scaune ginecologice. Progresul științific, cu toate părțile lui bune pe care nu le pun la îndoială, a medicalizat, a industrializat, a mecanizat, a robotizat un act natural. A invadat ceva mult prea intim, un ceva ce trebuie să aparțină doar mamei și tatălui și nu asistentelor medicale, moașelor și doctorilor. A murdărit și a furat persoanelor de drept un fapt atât de pur și de unic și de irepetabil.

Oare de ce nașterea într-o maternitate a mileniului trei, când progresul medicinei este ridicat în slăvi, aduce pentru mine și pentru orice femeie conștientă de legile naturii și de corpul ei, mai degrabă a barbarie decât a evoluție? Oare de ce se consideră că un mamifer (ce trăiește pe uscat) trebuie să nască cu curul în sus și cu picioarele agățate? Oare de ce un act care poate dura și trei zile întregi, de la primele contracții de travaliu până la nașterea copilului și eliminarea placentei, a fost în așa hal standardizat încât dacă nu se încadrează în anumiți timpi cadrele medicale încep șirul ”binevoitor” al intervențiilor pentru ”salvarea” copilului? Oare de ce e așa de mic procentul celor care înțeleg că toate aceste intervenții medicale, cu instrumente și substanțe artificiale, nu fac decât să complice un act normal și natural și nu să-l simplifice? Oare când a uitat lumea asta că corpul uman este cel mai complex sistem din câte există, un sistem bine pus la punct cu glande și hormoni, un sistem care poate controla prin el însuși, din interior, actul nașterii, un act ce ține tot de el și de nimic altceva construit de mâna omului? Oare de ce ei își închipuie că mamiferul ăsta care naște de când a fost lăsat pe pământ, femela de homo sapiens, nu știe când să împingă și cum s-o facă?

De ce așa de puțini oameni empatizează cu mica ființă ce se naște și nu înțeleg tot șocul și trauma prin care trece ea când se desprinde din universul cald, liniștit, cufundat în întuneric dar confortabil și sigur al uterului mamei sale, și intră într-o cameră inundată de lumină și de zgomote, plină de fețe și de mâini înmănușate în latex? De ce nemernicii cred că puiului de om îi este oriunde altundeva mai bine ca pe pântece, la sân, în brațele mamei lui, la adăpostul singurelor lucruri pe care le are în comun noul lui univers cu cel în care a luat viață și a trăit vreo nouă luni: vocea mamei, ritmul bătăilor inimii ei, căldura și mirosul pielii ei?  Pentru ce ar vrea micuțul de el să fie separat de mama lui, să i se bage o sondă pe gât și alta în rect, să fie ținut de un picioruș, cu capul în jos, să primească vreo două palme peste fund și antibiotice în ochișori, să fie cântărit și măsurat, îmbăiat, înțepat în călcâi și injectat cu vitamine? Pentru ce atâta cruzime? Asta este cea mai bună modalitate de a veni pe lume? Multe întrebări, un singur răspuns. Pentru că medicina este, la urma urmei, o afacere ca orice alta. Randamentul trebuie să fie maxim pe unitatea de timp. Mamele să intre în maternitate, copiii să iasă pe ”banda rulantă”. O afacere cu multe zerouri care se bazează pe ignoranța și frica ”consumatorului”.

Peste 90% din nașteri n-au nevoie de ajutor medical. Sunt sarcini normale, sănătoase ce nu necesită nimic din exterior pentru a-și duce treaba la capăt. E drept ca pentru un procent mai mic de 10 de nașteri cu probleme care cer intervenția unui cadru specializat societatea să considere normal ca acest eveniment să aibă loc în spital? Asta e, multe lucruri nu-s drepte sau corecte în viață, dar asta nu înseamnă că nu putem face nimic. Fiecare acolo, în dreptul lui. Eu mi-am luat decizia, care probabil nu va schimba nimic în mentalitatea societății și în mersul actual al sistemului. Dar pentru mine și copilul meu va însemna totul. Seb este cam înfricoșat de ce va să fie, e oarecum de înțeles că nu are aceeași încredere pe care o am eu în mine și în corpul meu. Dar nu suntem singuri. Omulețul din burtă va face cam toată treaba. Cum a știut să trăiască și să se dezvolte încă de la stadiul de embrion, va ști și cum să iasă. Plus că Dumnezeu e cu noi. De ce ți-ai pune mai mari speranțe într-un medic decât în El?

Pentru toți cei care citesc acest text, consternați sau nu, contrariați sau nu, plini de revoltă sau nu, plini de respect sau nu, aprobatori, admiratori, băgători sau simpli cititori, există multe documentare pe marele internet despre asta – în cazul în care cineva vrea să deschidă mai bine ochii așa cum și eu i-am deschis în urmă cu cinci luni. Filme precum ”Birth Without Violence”, ”The Business of Being Born”, ”What Babies Want”, ”Orgasmic Birth” pot fi destul de edificatoare despre ce înseamnă, cu adevărat, nașterea naturală (căci nu, nașterea aia din spital care e opusă cezarianei nu e naștere naturală, e doar o naștere vaginală). Un site foarte interesant și plin de inspirație despre nașterea neasistată este al americancei Laura Shanley, autoare a cărții ”Unassisted Childbirth” și mamă a patru copii, toți născuți acasă fără asistență din partea vreunui doctor sau vreunei moașe.

Despre cum am ajuns la hotărârea de a avea o naștere acasă, neasistată, cum am vrut să apelăm la o moașă care participă la nașteri la domiciliu pe insulă și pe insulele din arhipeleag și cum s-a întâmplat să renunțăm la ea și ea la noi, despre toate pregătirile – de ordin material și ne, în următorul text. Sper să fie înainte de naștere copilașului (ce e ”programată” pe 4 februarie), că după voi avea și mai puțin chef și disponibilitate (fără să mai vorbim de timp) de stat la tastatură ca acum.

Acum câteva zile, pe plaja La Tejita (între Los Abrigos și El Medano), când omulețul din burtă avea 37 de săptămâni.

Te iubesc, Seb!

Mult!

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

Naștere ușoară și copii sănătoși tuturor mămicilor din lume!

Îți mulțumesc ție, Pământule, pentru bunătățile cu care ne răsfeți. Îți mulțumesc ție, Oceanule, pentru mărinimia cu care ne accepți. Îți mulțumesc ție, Vântule, pentru blândețea cu care ne învălui. Îți mulțumesc ție, Soare mare, pentru căldura pe care ne-o trimeți. Îți mulțumesc ție, Insulă iubită, pentru toate frumusețile pe care ni le dăruiești zi de zi. Îți mulțumesc ție, Dumnezeule, pentru că ne îngădui să trăim în această lume.

Sunt așa de recunoscătoare pentru tot ce am și tot ce mi se întâmplă, încât cuvintele nu mă ajută și pot părea cel puțin clișeistice. Bine, n-am avut niciodată o abilitate prea mare în exprimarea sentimentelor, în scris sau aiurea, așa că nici acum nu mă aștept ca cineva să se aștepte să-mi aștern sufletul pe blog, cu detalii și poezii. Dar într-un paragraf spus, mulțumirea mea pentru divinitate și pentru natura ce ne înconjoară este adâncă. Mă simt de multe ori ca o mică gâză ce este lăsată să se joace și să se bucure în voie de toate darurile din jur. Și mă trezesc gândind că sunt nedemnă de toată fericirea și frumusețea ce mă înconjoară. De Sebastian, de bunătatea lui, de copilul nostru ce va să vină, de sarcina aceasta minunată pe care o trăiesc și care nu aduce deloc cu nimic ce-am citit despre graviditate.

Trăiesc o perioadă frumoasă cum n-am mai trăit niciodată de frumoasă și mă bucur până la cer și-napoi că asta se-ntâmplă pe insulă. Cu tălpile goale, prin nisip cald. Acoperită doar de rochii de vară și de razele soarelui. Cu ochelarii de înot ca cel mai important accesoriu zilnic. Cu apă sărată, valuri, pietre și scoici – ocean la discreție, ca și cum aș fi făcut ceva important să îl merit. Sunt o gravidă fericită. Sau, mai bine exprimat, sunt o gravidă care alege să-și vadă fericirea. Ca atunci când începusem să răresc înotul în ocean (ce era zilnic), pentru că venise deja luna lui decembrie și simțeam un șoc termic când încercam să-mi fac curaj să intru. Atunci eram nemulțumită că nu trăiesc pe o insulă în Oceanul Indian… Temperatura apei oceanului scăzuse de la 24 cât era prin noiembrie la 22 de grade și mă simțeam bine de tot scuzată să sar peste ritualul de zi cu zi. La început, mai rar, ca rapid să ajung să nu mai înot deloc timp de peste o săptămână. Dar m-am simțit vinovată, pe lângă că, fizic, nu mai aveam aceeași relaxare-n oase și mușchi. Vinovată că risipesc, dau cu piciorul la așa cadou, la așa sursă de sănătate și bună dispoziție, din lașitate și teama de frig.

Din întâmplare, fericită întâmplare, atunci am dat peste un articol despre călirea organismului care mi-a readus în cap lucruri ce le știam dar pe care le aveam depozitate mai la fundul creierului. Și mi-am schimbat, în primul rând, modul de a face duș, care duș s-a transformat pentru început dintr-unul fierbinte cum obișnuiam, într-unul scoțian și rapid în unul aproape în totalitate rece (începe cu apă caldă, trece imediat după înmuiere la apă călâie și se termină în forță cu rece – atât de rece cât e apa de la robinet în Tenerife). Asta mi-a transformat și percepția asupra noțiunii de ”rece”, iar apa oceanului mi-a părut în scurt timp prietenoasă. De-atunci, mai rar piele zburlită pe mine. Și când văd oameni ce stau la plajă și-ar intra în apă dar li se face frig numai la gândul de-a intra, îmi vine să merg la ei și să le spun povestea dușului rece.

Burtică de 34 de săptămâni

Foto posibilă cu ajutorul noii carcase de apă a lui Seb

Je sub apă

Și copilașul, înconjurat de multă-multă apă

M-am mai împlinit puțin (și la fălcuțe, ca peste tot), ca de vreo 13 kilograme ce s-au strâns în opt luni de zile.

Nicicând nu mă simt așa de vie, relaxată și proaspătă ca atunci când ies din ocean de la înot

Runda 1, fără ochelarii de înot, doar probe pentru carcasa foto

Pietrele din Isquierda, unul din locurile mele favorite de înot (și de scufundări pentru Seb)

Azi am avut o surpriza foarte plăcută după câteva experiențe mai puțin fericite cu conexiunea de Internet. Avem ADSL după numai 20 de ore de la depunerea cererii.

Știu că pentru voi, cei ce ne citiți din România e hilar să te bucuri de o conexiune ADSL de 6MB când acolo netul are viteza luminii și filmul se dă jos in trei minute, dar aici pe dealul nostru din Tenerife atât se poate. Fibra optică abia a ajuns pe insulă și mai durează până e gata infrastructura.

Pentru noi e o mare evoluție să trecem de la un Internet mobil de la Vodafone, limitat la un trafic de 4GB  pe lună cu viteza de 3MB la un ADSL de 6MB, nelimitat. În primul rând e mai ieftin cu vreo șase euro, pentru că ne costă doar 33 și ceva. In al doilea rând, Jeanina are de acum acces la serialele ei de pe net, iar eu mă mișc mai bine pe site-urile pe care mai lucrez.

Intenția de a trece de pe netul mobil pe ADSL o aveam demult, dar așteptam să se gate contractul cu Vodafone, de 18 luni. Inițial am făcut acum o lună și ceva o cerere pe net, la Movistar Telefonica, (romtelecomul spaniolilor). Trebuia să vină să-l instaleze în vreo două săptămâni. După trei, intreb și eu ce se întâmplă, printr-un mail. Răspunsul vine plat, după două zile: “Nu am găsit adresa dvs. Mergeți la o agenție și faceți o nouă cerere”. No bine. Atunci avantaj Vodafone, care după ce a expirat contractul, în mod absolut surprinzător a început zboare pur si simplu, fără sa mai țină cont de limita de trafic.

La Vodafone, plin ca de obicei, acu o săptămână. Aștept cu răbdare și îi spun omului ce vreau. Ok. Super. ”Semnați aici și aici și vă sunăm în două zile ca să vă luați aparatul și un USB pentru internet mobil. Linia de ADSL se instalează între două și cinci săptămâni, dar pânp atunci aveti internet gratis”. Câtîîîîî? Îmi fac calculele și zic că merge și așa. Facem economie o lună, dacă nu plătim net. Telefonul a venit peste o săptămână, adică ieri, dar până să răspund a închis. Când mă duc eu vesel să iau aparatul, un modem wireless mai fistichiu, tipul de la Vodafone îmi dă cu barosul în cap sec. ”NU vă putem activa contul decțt dacă plătiți o garanție de 300 de euro” … Câtîîîîîîîîî? După aproape doi ani de contract disciplinat? Tipul nu știe, nu se bagă. Așa i s-a transmis. Nu are nicio vină.

Mufi, pisica noastră cea mare, a refuzat ședinta foto cu cutia modemului...

Ies cam morcovit că nu e drept ce ni se întâmplă și mă duc vis a vis, la Movistar. Fac contractul în trei minute și tipa îmi spune că tehnicul vine în zece zile. Vin acasă și îi povestesc nevestei Je adăugând și explicația conspiraționistă că ne-o fi cerut garanție că trag românii țepe la Vodafone în Spania (știm câteva cazuri) sau o fi altceva.

Azi, pe la 11, după micul dejun, în timp ce Je îmi spune că juniorul face tumbe în burtica ei, sună telefonul. ”Buna ziua. Sunteți cutare? De la Telefonica sunt. Când vă găsesc acasa? Dupa 15 e ok”. La 15 fără două minute sună din nou. ”Sunt aici. Unde sunteți?” ”ĂĂĂĂĂ… Ajung acușica” îi zic omului și o abandonez pe Je la Mercadona pentru 15 minute, cât mă duc să-i deschid omului. După alte 15 minute totul gata. Je recuperată, netul fulgerică. Trăiască Movistar:)).

P.S. Mă vede acum soția Je că bat de sar tastele și mă întreabă. ”Ce tot faci? E gata filmul ăla?!” ”Păi nu ți-am zis ca postez?” ”Hai mă Seb, din atâtea lucruri frumoase tu asta ți-ai găsit să postezi?!” ”Păi dacă m-a fascinat experiența”:))

P.S.1 Pentru cei interesați, pentru contract de Internet în Tenerife ai nevoie doar de cont bancar și NIE.

Avem în plan să vorbesc despre schimbările pe care le-am făcut în obiceiurile mele alimentare și de îngrijire personală de când am aflat că sunt însărcinată. Dar prevăd un astfel de articol foarte lung și parcă mă sperie… adică nu am chef să stau atât de mult timp lipită de tastatură. Chiar dacă azi este înnourat și o așa vreme e numai bună de stat în casă și scris. Sau, mai degrabă, de privit un film, sau altceva Deci las textul ăsta pe altă dată, sper doar să fie înainte să se nască copilașul.

Iar acum nu scriu nimic în mod particular, că, de fapt, eu mai mult și mai mult am vrut să pun niște poze cu mine și burtica de acum, de la intrare în ultimul trimestru de sarcină. Toate merg bine, turul doi de analize a ieșit bine, stau ok și cu nivelul de B12, băiețelul dansează mai mereu, ascultă zilnic Mozart și Chopin (acum e mai ușor să pun căștile pe burtică, că s-a mai mărit, nu mai e nevoie să le leg ca să stea lipite), din când în când îi citesc povești. Am început și cursurile de pregătire prenatală, Doamne, niciodată n-am văzut atât de multe gravide la un loc… e un sentiment foarte plăcut, acum mi se par burțile de gravidă cel mai frumos lucru din lume. Seb e cam singurul viitor tătic care vine la întâlnirile săptămânale, și nu, nu se simte copleșit de atâtea femei și atâtea informații despre feminitate și maternitate.

La nume nu ne-am decis încă, avem o mică listă cu mai multe variante între care Xavier, Alejandro, Ramon, Lucas, Angelo. Mie acum niciunul nu-mi spune clar ”ăsta e, așa o să-l strig pe băiețelul nostru!”. Vom vedea, mai e timp. Pregătirile de ordin material nu le-am demarat, suntem destul de liniștiți… Probabil că alți viitori părinți, în acest moment al sarcinii, au deja camera copilului amenajată, cu tot mobilierul și accesoriile deja cumpărate, pătuț, cărucior, tone de hăinuțe, cosmeticale pentru îngrijirea noului născut, scutece, păturici, cearșafuri, jucării, etc. Noi nu. Nu o să avem cameră separată pentru copil, ba chiar ne-am hătărât nici pătuț separat pentru el să nu luăm. Vom dormi toți trei în patul nostru de oameni mari, firește, cu zona micuțului amenajată ca pentru micuț, pentru siguranța lui în somn. Nici cărucior nu-i luăm, copilașul nostru va fi un copilaș purtat, nu în brațe cât în eșarfe și ”marsupii” speciale. În săptămânile viitoare o să începem să mergem la cursurile de alăptare ținute la centrul cultural din Los Cristianos iar acolo o să ne familiarizăm cu toate și o să vedem ce ni se potrivește.

De hăinuțe ne-am oprit din cumpărat atunci când și începusem, când am aflat că o să avem un copil. Două pungi și stop, stai că nu știm cât de micuț va fi, ce mărime îi va trebui. Și pentru ăstea e timp destul, magazine sunt la tot pasul, vremea din Tenerife e cum trebuie să fie, deci n-o să-i fie copilului nici frig și nici cald, nu arde nicăieri că el nu are garderoba deja pregătită, oricum bebelușii cresc într-un ritm rapid, nu-i nevoie de milioane de schimburi, relax. Plus că acum două săptămâni am primit o plasă plină cu lucrușoare 0-6 luni de la niște vecini uruguaieni care au un băiețel de 3 luni (măricel, hainele îi sunt deja mici).

Săptămâna viitoare am următoarea vizită la obstretician, într-o zi în care tot sistemul sanitar din Spania cică ar fi în grevă. Dar și aici e ca-n România, sunt și spărgători de grevă, așa am auzit, deci întâlnirea va fi conform programării. În rest, program de voie, dar cam agitat, că zilele noastre, multe la rând, se desfășoară contra-cronometru: trezire, rutina mea de dimineață, ceva treburi de-ale lui Seb, muncă pe plajă, înot, vizită la moașă sau cursuri prenatale, cursurile mele de limba germană, Seb ceva poze la surf sau alte treburi de-ale lui, din când în când ieșiri cu amici/colegi/cunoștințe/prieteni, etc. Am energie să le duc pe toate, dar seara mă găsește de cele mai multe ori obosită. Nu credeam că o să fiu așa de activă în perioada sarcinii. Dar e foarte bine, îmi place.

Săptămâna trecută, de ziua mea, pe plaja Fańabe, cu niște valuri foarte mari, mai mari de cum se văd în poze.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

”În” palmier, după curmale, la plaja Abama.

Ne-am căsătorit. Deocamdată doar în fața legii. Cununia religioasă – în curând.

Seb se interesase la tribunalul din Los Cristianos despre căsătoria rezidenților pe teritoriul Spaniei iar numărul de acte, certificate și adeverințe necesare ne-a descumpănit. Trebuia să scoatem mai multe adeverințe din România și toate actele trebuiau traduse și legalizate. Așa ne puteam înscrie la oficiul stării civile din cadrul Juzgados Arona și ieșeam cu certificat de căsătorie. Nu exagerat de complicat, dar destul de multă bătaie de cap și cheltuială. Mai simplu ni s-a părut să facem cununia civilă la Sibiu, cât am fost în vacanță. În cele 14 zile cât am stat în România ne-am făcut socotelile pe toate părțile, ălea legate de timp, și ne-am încadrat cu tot cu analizele medicale (care analize sunt de fapt doar o analiză, cea de boli venerice), cu depusul dosarului și așteptarea celor zece zile calendaristice obligatorii până la cununie. Astfel că pe 12 octombrie ne-am căsătorit și în următoarea zi eram deja înapoi acasă, în Tenerife.

De acum suntem domnul David și doamna Vlad. Adică ca și până acum. Nu că n-am vrut să iau numele soțului, nume care se întâmplă să-mi și placă foarte mult, dar nu era timp pentru schimbarea cărții de identitate. Nici cu cele mai mari pile nu puteam să mă aleg cu buletin nou de pe azi pe mâine dimineață, imediat înainte de ora decolării avionului. Exista o variantă cu renunțarea la cartea de identitate (având în vedere că în Sibiu, ca, de altfel, nicăieri pe teritoriul României, nu mai avem domiciliu, și dovedeam cu certificatul meu de rezidență că locuiesc în altă țară) și eliberarea pașaportului, lucru care se putea face în aceeași zi, în regim de urgență. Asta implica și schimbarea numelui pe biletul de avion (contra a 50 de euro) dar nu rezolva diferența dintre numele nou și cel vechi de pe actul de rezidență, act ce se verifică la îmbarcarea din peninsulă spre insulă (cu actul de rezidență în insulele Canare se obțin reduceri de 50% la călătoriile cu avionul, vaporul, etc. pe teritoriul Spaniei, iar noi așa luasem biletele de avion cu vreo lună înainte). Pot să-mi schimb administrativ numele la următoarea vizită în România. Până atunci suntem domnul David și doamna Vlad, soț și soție. Sau doamna și domnul Je și Seb.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

Pentru fotografii mulțumim Cristinei, Mădălinei, lui Ovidiu și lui Doru.

Prima dată la stomatolog am fost când eram mică-mică și cred că n-a fost prea rău. Pentru că niciodată în viața mea n-am avut frică de doctorul care forează-n măsele și am tratat mereu această vizită nu ca pe un rău necesar, ci ca pe un bun necesar. Asta nu înseamnă deloc că am fost și conștiincioasă și am respectat recomandarea de control de rutină la șase luni. Probabil acum aș fi avut mai puține plombe-n gură dacă asta s-ar fi întâmplat.

Ultima mea întâlnire cu scanul stomatologic a fost la începutul lui 2008 când mi-am descoperit trei carii noi și am replombat una veche. De atunci, n-am mai călcat pe la dentist. Iar anul trecut, la vreo jumate de an de la mutarea în Tenerife, mi-a căzut o plombă din cele făcute în 2008. La vreo lună după, a căzut alta, cea mai veche din istoricul meu cu stomatologul, cea ce fusese replombată la ultima vizită. Din comoditate, lene dar și dezinformare, am tot amânat momentul reparării măselelor. M-am lăsat speriată de povești cu sute de euro pentru o plombă, n-am încercat măcar să mă informez asupra costurilor dentare în Tenerife și am stat așa vreun an de zile. Seb îmi tot zicea ”Hai să-ți faci asigurare medicală și să-ți pui plombele!” dar nu era un impuls suficient.

Motivația a venit ca de la sine imediat ce am aflat că sunt însăcinată. Da, am vrut să mă fac frumoasă pentru el, așa cum mi-a zis asistenta de la clinica dentară, dar am vrut în primul rând să mă fac mai sănătoasă pentru bebeluș, în ideea de a nu-i provoca probleme de sănătate prin propriile-mi probleme. Cum la cabinetul de stat nu s-a putut, așa cum am scris în textul anterior, Seb s-a interesat rapid care-s clinicile private care lucrează cu compania de asigurări la care am eu poliță, Caser. Ne-am înființat la cea mai apropiată de noi pentru a-mi face programare și la două zile după deja eram pe scaunul dentistului pentru consultația de început. ”Ai cinci plombe ce trebuie refăcute și o măsea pentru care va trebui să-ți pui implant, dar pentru asta trebuie să aștepți până prin luna a șaptea de sarcină când vei putea să faci radiografie” Știam că mai am ceva plombe vechi, negre, făcute prin liceu cu amalgam, se vedeau când mă uitam cu gura căscată, la inspecție, în oglindă, unele de care uitasem îmi păreau puncte de carii, dar doctorul le-a trecut pe toate la reconstrucție și nu la plombare. ”Vrei să începem acum?” m-a întrebat el. Firește, cu cât începem mai devreme cu atât le terminăm mai rapid.

În 20 de minute două erau deja gata: frezate, curățate și plombate cu laserul. Din două mușcături din plăcuța cu indigo și alte două mișcări din încheietură ale doctorului, plombele îmi și erau potrivite: nici mai înalte decât înainte, nici mai joase. Când mușcam nu simțeam că s-ar fi intervenit cumva acolo. Țin minte că în 2008, și la a treia ședință la dentist tot mă plângeam că plombele puse în prima ședință sunt prea înalte și mă incomodează, și doctorul îmi tot punea exasperat indigoul în gură. Așadar, de la prima vizită la stomatologul privat am plecat mai nouă cu două plombe și mai săracă cu 100 de euro. Reconstrucția costa aici 70 de euro, dar cu asigurarea mea medicală (ce include și una dentară de bază) e mai ieftină cu 20 de euro. Așa scria și-n cărticica ce-am primit-o de la compania de asigurări atunci când mi-a fost eliberat cardul, același preț, 50 de euro pentru reconstrucția unei plombe, adică replombarea unei măsele ce-a mai fost plombată, 38 de euro pentru lucrare unei carii ”virgine”, în jur de 450 de euro pentru implant – adică șurubul metalic, învelișul din porțelan și manopera.

La trei zile după asta, a doua programare, alte două plombe, alți 100 de euro plătiți. Au fost mai mici cavitățile, doctorul a avut mai puțin de lucru, așa că a terminat și mai repede ca prima dată. Eu – fericită. Peste alte patru zile, la cea de-a treia întâlnire și ultima cu stomatologul, ultima plombă și detartrajul (gratuit) al dinților. Deci mi-am rezolvat gura, cum zice Seb, în mai puțin de zece zile cu 250 de euro. La care se adaugă costul poliței de asigurare medicală generală de 40 de euro pe lună. Mult? Puțin? Nu o să fac comparație cu prețurile din România, m-am dezobișnuit de lucrul ăsta de mult timp. Plus că nici n-aș mai ști valorile actuale. Dar față de bau-baul pe care-l credeam eu că e, din punct de vedere financiar, dentistul în Tenerife, tariful e rezonabil. Adică orice om, că e imigrant sau nu, care muncește, și-l poate permite. Pe fondul crizei economice tot mai acute, salariile au mai scăzut în ultimul an, dar și așa oricine muncește își poate permite să aibă dinții-n regulă. Am zis!

Plombele sunt asigurate un an de zile, sper să nu fie nevoie de asta. Pentru intervenția cea mare, cu implantul, am hotărât să aștept după nașterea copilului. Știu că stomatologul a zis, așa cum multe studii au ”dovedit”, că radiografia făcută în ultimul trimestru de sarcină, când, practic, fătul este valid, cu organele complet formate și dezvoltate suficient, nu prezintă niciun fel de risc. Dar când există controverse, prefer să iau decizii punând răul în față. Adică nu că aș fi negativistă, dar de ce să fac radiografie în perioada prenatală, când planează suspiciuni asupra siguranței copilului? Pentru că nu mor dacă mai aștept niște luni, pentru că nu mă afectează într-un mod negativ că am doar jumătate de măsea și pentru că pot mesteca mai mult în stânga până la anul, nu o să-mi pun implantul cât sunt însărcinată.

Atât despre asistența stomatologică de pe insulă, despre care am aflat de ceva timp că este recunoscută pe plan european ca destinație în turismul dentar. ”Du-ți dinții în vacanță!” am citit pe o broșură care recomanda Tenerife celor care vor să-și facă dinții ieftin (sau mai ieftin ca-n Anglia, Germania, Suedia, etc.) în răstimpul unei vacanțe la soare.

PS: Azi a fost ecografia selectivă la spitalul universitar din Candelaria. Toate-s bune, copilașul este sănătos. Și e băiat. Are niște testicule în ecografie de se văd și de pe Teide, dacă-i senin.

PS2: Mâine vom pleca în România pentru o scurtă vacanță. N-am mai fost din luna mai, anul trecut, când ne întorceam pentru prima dată în țară ca rezidenți ai altei țări.

Altă poză mai recentă cu dinții nu am. Asta e făcută ieri, într-un magazin pentru copii unde Seb a probat pălăria (deh, și el e tot un fel de copil) și, neavând oglindă, și-a tras rapid o poză să vază cum îi stă. Iar dacă e de poze, sunt și eu undeva în

Ca milioane de femei înaintea mea și multe alte milioane de-aici înainte, și eu m-am imaginat însărcinată înainte de a fi. La fel cum toate fetele se visează mirese și toate fetițele se joacă cu păpușile de-a mama și de-a tata. Bănuiesc că e o lege a firii, sună logic. Dar nu mi-am închipuit niciodată c-o să-mi placă atât de mult rolul de gravidă. Fără să exagerez cu nimic, trăiesc cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, mă simt mai bine ca oricând și îmi pare chiar că pot muta munții. Sunt fericită și arăt fericită. Îmi vine să urlu pe stradă SUNT ÎNSĂRCINATĂ și spun aproape tuturor celor cu care intru în contact (și nu sunt deloc puțini, având în vedere că muncesc cu spor șase zile pe săptămână pe plajă, la showul meu cu haine) că voi avea un copil prin ianuarie-februarie.

Da, m-am mai domolit puțin, că prin august, de cum am aflat că port în pântece un copil, una-două, neîntrebată și neîncurajată, spuneam orișicui că sunt gravidă. Până și pe cei lângă care stăteam la coadă la casă la supermercado, spre exemplu, îmi venea să-i salut cu ”Holla, que tal? Sabe, estoy embarazada!” Acum sunt mai ”restrictivă”, fac astfel de mărturisiri ”doar” celor care mă complimentează. Cuvântul doar e în ghilimele pentru că primesc vorbe frumoase, complimente și aprecieri mai mult ca niciodată – spun asta fără pic de lăudăroșenie (deși dacă e să analizez la rece, totul e lăudăroșenie, că nu văd altă bucurie mai mare, alt lucru mai frumos și mai minunat, altă realizare mai măreață cu care, implicit, te poți lăuda, ca aceea de a crea o viață). Nu cred că spun o noutate, femeia când e însărcinată e mai frumoasă ca înainte. De acord, n-am analizat multe ”subiecte”, probabil că gravidele nemulțumite de situația și starea lor, nefericite și deprimate, ele sărăcuțele cu siguranță nu sunt mai sexy și mai atrăgătoare decât cum erau.

Saptamana 20 - din față, mai nimic, pentru o persoana ce nu ma știe (că altfel s-ar vedea biscuițeii )

Dar eu, că mă simt binecuvântată de Dumnezeu cu această sarcină, că trăiesc și respir fericirea, am înflorit. Și este vizibil nu numai în oglindă. Așadar, cum o clientă îmi spune ce bine arăt, cum de îi declar cât de însărcinată sunt. Burtica mi-a crescut, dar tot nu semnează pe mine emblema de gravidă, astfel că reacția celor ce află este aproape în unanimitate ”Da, și unde e copilul, că nu se vede?” Acum sunt în luna a 5-a (săptămâna 20) și doar de vreo trei zile cineva a observat că sunt gravidă. Prima persoană. O doamnă casieriță de la Mercadona cu care ne salutăm călduros de vreun an. ”Tu ești slăbuță, se vede că ești însărcinată, cum să nu” – și de aici curg întrebările despre (era să zic ce marcă va fi copilul) sexul fătului (nu-l știm încă, la ecografia din săptămâna 17 nu s-a văzut foarte clar, pare a fi băiețel, la ecografia selectivă de săptămâna viitoare se va vedea probabil fără dubii), doamna zice că va fi fetiță, supoziție bazată pe faptul că ”tu ești frumoasă, sigur faci fetiță” (de unde se poate înțelege că toți băiețeii au mame urâte?!?) apoi ne rupe promisiunea de a o ține la curent de cum aflăm și apoi, mai departe, să-i prezentăm neapărat copilul când se va naște.

Este singura perioadă din viața mea în care îmi doresc să mi se vadă burta, să-mi crească burta, să fie mare, să fie evidentă. Și e puțintel frustrant când cei din jur spun ”bine, dar nu se vede nimic, asta e burtă de cinci luni?” De unde stau eu se observă o ditai sarcina, dar privită din față și din profil, oamenii probabil gândesc că am mâncat prea mult la ultima masă. Sau în ultimele zile. Ca vânzătoarea de la un magazin de unde ne mai cumpărăm haine, la fel, doamnă cu care schimbăm politeți sumare, ce m-a făcut grasă săptămâna trecută. ”Que gordita!!!” a exclamat ea când m-a văzut. În acest moment am 56,5 kg la înălțimea mea acceptabilă de 165 cm, deci nu sunt grăsuță (poate doar după standardele industriei de modă, standarde pe care nu dau o ceapă degerată). I-am spus că nu sunt dolofană, sunt doar însărcinată, am trecut de prima jumătate a sarcinii, după care a urmat șirul firesc de întrebări și răspunsuri și urări și binețe și alte vorbe care-mi fac o reală plăcere, chit că au început să sune ca o poezie.

Cam așa arată burtica lăsată în voia ei. Dar cum eu nu-s obișnuită, că mușchii mei sunt învățați să stea, cum să zic, în tensiune, de fapt nu în tensiune, dar un fel de burta suptă, atunci mi-e greu să stau cu burta la înaintare, îmi încordează spatele. Așa că în mod normal, se vede mai mică din profil.

Sunt așa multe gânduri, întâmplări mici și foarte mărunte, lucruri ce se întâmplă în universul meu de viitoare mămică, chestii pe care aș vrea să le pun în scris dar multe fug, multe nu se cern cum trebuie pe ”hârtie”… Nu mai trag de vorbe azi că vreu să scriu câte ceva și despre sitemul sanitar din Spania. Deci trec la partea mai practică a sarcinii, sau și mai practică. Ca asigurarea privată să-mi fi acoperit și nașterea (că restul necesităților, cum ar fi anlizele medicale, monitorizare sarcinii de obstretician și moașă, medicina de familie, cursurile prenatale, etc – toate le puteam face gratuit cu asigurarea mea simplă Caser – 40 de euro pe lună), așadar, pentru asistență medicală și la naștere trebuia să am cotizate în momentul sorocului zece luni. Cum la noi ar fi lipsit vreo patru, ne-am reorientat spre sistemul social de stat și am întrebat la biroul de Asigurări Sociale ce trebuie făcut pentru a beneficia de asistență medicală în perioada sarcinii, nașterii și a lăuziei. Cum n-am muncit cu contract de muncă pe tărâm spaniol și nu aveam niciun dinerito cotizat la fondul de sănătate, trebuia să fac cerere la centrul de sănătate (Centro de Salud, un fel de policlinică) de pe raza localității de domiciliu pentru obținerea cardului de sănătate pentru persoane fără venituri (Tarjeta Sanitaria sin Recursos).

Cu acest card orice femeie din țările UE poate beneficia aici de servicii medicale și medicamente compensate în perioada sarcinii, a maternității și după naștere. Iar pentru asta mi s-au cerut următoarele acte:

- certificatul de empadronamiento (un fel de viză de domiciliu, se eliberează de primărie, costă 1,80 euro, e nevoie de contractul de chirie, noi am făcut fără, din noroc);

- numărul de securitate socială (Número de Seguridad Social) – se eliberează pe baza NIE (Número de Identidad de Extranjeros) la birourile Ministerului Muncii și al Imigrării. Cu ajutorul acestui număr, ei au putut verifica dacă sunt cum declar, adică neangajată;

- certificat de la medicul obstretician care să ateste că sunt însărcinată;

- adeverință de la Casa de Sănătate din România care să dovedească că nu cotizez la fondul de sănătate și că nu beneficiez de asistență socială în niciun stat membru UE;

- adeverință de la Administrația Financiară din România din care să reiasă că nu înregistrez niciun fel de venit.

Pentru ultimele două documente cei de la Centro de Salud ne-au îndrumat spre consulat, dar în urma unui mail trimis de Seb la biroul consulatului român am aflat că spaniolii sunt dezinformați și, la rândul lor, dezinformează poporul. Consulatul nu emite astfel de adeverințe, doar instituțiile competente din țara de origine o pot face. Oricum, cu ajutorul cumnatului meu (mulțumesc, Geani) care s-a mișcat repede la Sibiu cu traducerile și legalizările adeverințelor, pe care mi le-a scos de la Finanțe și de la CJASS, am depus dosarul pentru cardul de sănătate în vreo săptămână. A doua zi am primit deja telefon de la Centro de Salud că sunt eligibilă pentru Tarjeta Sanitaria sin Recursos și că am doctor de familie și programare rapidă – la trei zile după – dat fiind sarcina mea înaintată (atunci, 15 săptămâni).

Legat de plajă, ocean, înot și fericirea de a fi însărcinată într-un loc atât de aproape de natură cu o climă așa de plăcută, post separat.

Întâlnirea cu medicul de familie a fost o mare decepție. De unde eu îmi făcusem pe carnetul meu de poșetă o ditai listă cu întrebări despre sarcină, ce mi-e și nu mi-e permis, ce pot și nu pot să fac, să mănânc, să diverse, acolo m-am dezumflat ca un balon de hubba-bubba. Nici nu m-a cântărit, nici nu m-a întrebat cum mă simt, dacă am stări de greață ori de-i ceva în neordine. Nimic. Doar ”Bun, ești însărcinată, și cu ce te pot ajuta?” Contrariată și ușor incoerentă i-am răspuns ”Cum cu ce, cu totul. De abia am aflat și trebuie să fac tot ciclul de analize și restul” Noi nici n-am avut certificatul că-s embarazada, era în dosarul pentru Tarjeta Sanitaria, nici ecografia nu era în poșetă, stătea pe noptiera de acasă, lângă cărticica de rugăciuni. Într-un fel, a și avut dreptate doctora (am să-mi permit această licență pentru că niciodată n-am înțeles de ce substantivul doctor nu are formă de feminin, iar de cum sunt aici, mă bucur că spaniolii au: DOCTORA) să fie așa distantă. Eram doar doi oameni, un cuplu, care pretindea, fără dovezi, că așteaptă un copil. S-a mai înmuiat când a văzut că suntem de pe altă planetă și mi-a dat trei trimiteri: la laboratorul spitalului pentru analize de sânge și urină, la obstretician și la moașă („matrona” – asta e un fel de obstretician ce se ocupă de gravidoase, pe lângă că poate face teste gen Papanicolau, este ca un sfetnic în perioada prenatală). M-a întrebat dacă iau vitamine prenatale și aștepta apoi să plecăm. Iar eu așteptam să-mi verifice burta măcar, să asculte cu stetoscopul inima, a mea, a copilului, ceva acolo. A spus că ea nu face așa ceva, nu are aparatura necesară. Deci da, medicul de familie din Spania e doar pentru a da rețete și trimiteri.

Cu trimiterile de la medic, la recepția Centrului mi s-au făcut programări. Pentru analize, de urgență, cu rezultate eliberate de urgență. Așa scria pe trimitere, că e chestie urgentă, sarcină avansată, posesoare n-a știut, pobresita, că e însărcinată. La analize, ultra-țais. Dimineață la 8 fără 20, bon de ordine, stat puțin în sala de așteptare și la 8 și 10 eram deja ieșiți din curtea spitalului. Foarte rapid și eficient, cu toate că sala de așteptare era aproape plină și că aveau prioritate femeile cu copii și bolnavii de cancer (și au venit destui cu regim prioritar). Spre exemplu, în cabinetul de recoltare de sânge erau vreo șase asistente care lucrau în același timp: o masă lungă separată de paravane, de-o parte pacienții cu mâna-ntinsă prinsă-n garou, de cealaltă ele, eficientele. Cu mine asistenta a terminat de umplut cele trei eprubete în 15-20 de secunde, deci n-am stat niciun minut înăuntru. A doua zi, jumate din analize deja erau gata, introduse în sistemul informatic, iar noi, dacă ne grăbeam, în aceeași zi, la prânz, puteam să le luăm de la secretariatul laboratorului. Că doar era chestiune urgentă, nu? Am mers iar la medicul de familie care a analizat rezultatele ce erau gata, mi-a dat reteta compensata vreo 70% pentru pastile de sulfat feros pentru anemia feriprivă ce reieșea din analize (hemoglobina 10,6 mg/dl – adică o anemie ușoară, caracteristică femeilor însărcinate, bebele e mare ”consumator” de fier) și ne-a urat binețe. A, da, și mi-a zis să-mi fac din nou programare la ea când mi se termină vitaminele prenatale pentru a-mi elibera reteta compensată.

Ca o scurtă paranteză, rapid am și căpătat gesturile unei gravide, asta în ciuda nemodificării sesizabile a nimic din punct de vedere fizic. Pusul mâinilor în șale, arcuirea ușoară a spatelui și împingerea burții spre înainte, așa cum fac însărcinatele într-o lună avansată, atunci când se justifică postura din cauza greutății burții. Dar la mine a fost ceva psihic, ca o nevoie de afirmare a statutului de gravidă. M-am surprins stând așa, ca o gravidă, în zilele imediat următoare aflării știrii că voi avea un copilaș.

Următoarea zi, programarea la doctorul tocologo – așa i se zice aici obstreticianului. Ca să termin cu analizele sangvine și urinare, doar le luasem de la secretariat, adică toate rezultatele – toxoplasmoză, hepatite, HIV, rubeolă, diabet gestațional, etc. Alles gut, cum ar zice neamțul. Doctora le-a studiat și ea, mi-a completat carnetul meu de graviduță, m-a chestionat în fel și chip, m-a cântărit și m-a făcut să mă simt, cum să zic, respectată, ca însărcinată ce mă aflu. Aici l-am văzut din nou pe copilaș, la ecograf 2D, pentru a doua oară, de data asta într-un mod mai conștient. Și cu Seb alături. Emoție mare să-ți vezi și să-ți auzi pruncul nenăscut însă. Se agita micuțul și se învârtea în toate direcțiile de nici un i s-a putut vedea bine sexul. Ulterior am citit despre efectele negative ale ecografiei asupra fătului și am pus agitația lui pe starea de disconfort dată de efectul undelor. Mă rog, e o întreagă polemică în jurul ecografului, sunt multe articole și studii care vorbesc despre asta, nu e locul în acest text. Revenind la tocologo, i-a făcut toate măsurătorile necesare, l-a declarat dezvoltat în parametri normali și ne-a dat trimitere la spitalul din Candelaria pentru ecografia selectivă ce trebuie făcută în săptămânile 20-22. Plus programare în luna noiembrie din nou, la ea.

La o săptămână după asta, prima întâlnire cu moașa. Aici moașa e esențială în monitorizarea unei sarcini, aș putea spune că fără moașă nu se joacă hora. E o asistentă medicală cu postliceala sanitară de trei ani plus alți doi ani de specializare. Deci e o femeie ce știe multe, ce mai. Și ea m-a chestionat pe toate părțile, cu toate că avea carnetul meu de gravidă completat de doctora tocologo, m-a cântărit, i-a ascultat inima copilului, mi-a luat tensiunea (am tensiune de aviator, cum altcumva), mi-a făcut testul Papanicolau și mi-a dat trimitere din nou la laborator, pentru analizele de intrare în trimestrul trei, la sfârșitul lunii octombrie. La cererea mea, a menționat pe foaia de cerere a analizelor, pe lângă examenele obișnuite, și verificarea depozitelor de vitamina B12. Asta pentru că s-a îngrijorat că sunt vegetariană vegan, că nu mănânc nici măcar ouă sau lactate și, mai mult, am renunțat și la vitaminele prenatale (scriu despre asta în alt text, e poveste mai lungă). Am asigurat-o că stau bine, dar dacă prin vreun caz analizele de B12 o să spună contrariul, deabia atunci o să iau suplimente de B12. Mă rog, din nou, și aici e o situația controversată, chiar și printre vegani, sunt multe articole care desfac firul în patru, eu nu intru în amănunte. Moașa, o femeie cu nume de bărbat, gen Jose Martinez Luis, m-a programat la următoarea vizită la ea, tot la sfârșitul lui octombrie, mi-a dat o carte despre sarcină, naștere, primele luni de viață ale copilului și toți pașii ce trebuie făcuți pentru înscrierea lui în rândul lumii. Tot ea mi-a dat detalii despre cursurile prenatale pentru perechi plus cele de yoga pentru gravide, chestii ce se fac din noiembrie la Centro de Salud din localitatea vecină, săptămânal, gratuit. La cererea mea, mi-a dat trimitere și la stomatolog.

Cu stomatologul m-am văzut la două zile după moașă. Care doctoră, că tot femeie și ea (așa m-am nimerit cu toți, cu medicul de familie, tocologo, moașa, dentistul), după ce s-a uitat pe Tarjeta Sanitaria și a văzut că sunt un fel de caz social, că n-am dat bani la sănătate, m-a informat că toate plombele ce le am de pus trebuie să le pun la un dentist privat. La stat pot să-mi fac doar o limpieza, adică detartraj, detartraj pentru care m-a programat deabia prin octombrie. Cum, și nu pot nici măcar să plătesc pentru lucrare, că înțeleg că nu am cardul care trebuie? NO. La privat cu mine. Și așa am ieșit din cabinetul dentistului, dezumflată ca la prima vizită la medicul de familie. Am mers la dentistul privat, între timp am rezolvat și cariile ce le mai aveam (din fericire nimic nou de la ultima vizită la stomatolog, în 2008!), doar plombe vechi de înlocuit. Despre cum a fost și cât au costat, cu asigurarea mea privată, în postul următor.

Ca o scurticică concluzie, nu-i rău deloc sistemul sanitar spaniol: te ia pe tine neica din altă țară, să zicem România, tu care n-ai pus un singur euro la asigurările sociale, și-ți dă toată asistența medicală de care ai nevoie ca să naști în siguranță, doar pentru că e logic să nu te lase de izbeliște. Din câte a citit Seb, aceleași drepturi le au și femeile extra-comunitare aflate în aceași situație ca și mine. E de bine. Apoi, o altă mică concluzie. Vizitele la doctor sunt total lipsite de stres: programările sunt programări, nu aștepți la ușă, nu te cerți cu ceilalți pacienți că cine-a venit primul, chiar de n-ai programare tot poți să te vezi cu doctorul fără să-ți crească fire albe, analize efectuate de urgență înseamnă analize efectuate de urgență, centrele de sănătate miros a sănătate și nu a boală. Îmi place.

Asta e burtica de acum vreo patru saptamani. Aici, cu Muraia, cea de-a doua pisica a noastra, o siameza pe care am salvat-o în iunie dintr-un magazin inghesuit de animale. Acum are vreo șapte luni și e deja sterilizată. A nu se sesiza oraganizațiile de protecție a animalelor, n-am maltratat-o, am ținut-o puțin mai strâns doar în timpul pozei.