Pentru toate lucrurile care mi s-au întâmplat în ultimele luni, pentru toate stările fiziologice și sentimentale prin care am trecut, pentru toate experiențele în care poftele m-au băgat.

La câteva săptămâni după Paști, adică jumătatea lui mai, voința de a mânca echilibrat și corect m-a părăsit încetul cu încetul. De la o zi pe săptămână când îmi luam porția de plăcinte sau dulciuri, ajunsesem să am poftă de ele aproape în fiecare zi. Puțin după asta, cheful de a face sport s-a dus și el. Întâi a dispărut tura mea de alergare de 10 km, la scurt timp nu m-am mai dus nici la ședințele de yoga. Atunci a început perioada mea de lene, în care nu aveam mare chef cam pentru nimic, și mersul la plajă cu înot cu tot mi se părea obositor și enervant. Am început să dorm mai mult, să mă trezesc mai târziu, să bag reprize de somn la prânz și să răresc zilele în care dimineața era sinonimă cu gimnastică. Rapid am ajuns să nu mai fac nici măcar o genuflexiune. Dădusem jos cu răbdare, voință și ceva muncă patru kilograme, vreo 7 cm în talie, 9 cm la șolduri – asta din luna martie când începusem programul de slăbit și tonifiere, până pe la mijlocul lui mai. În vreo două săptămâni am pus la loc două kilograme. E greu să fii consecvent într-o cură de slăbire, e greu să-ți schimbi modul în care mănânci, e greu să adopți un set de principii alimentare și de mișcare și e și mai greu să-ți intre în obicei și să le păstrezi pentru o viață întreagă. Am fost ca-n vorba aia a unui om deștept – știu binele, dar fac răul.

Prin iunie, canapeaua devenise cea mai bună prietenă a mea, iar Ugly Betty, Lie to Me, How I Met Your Mother, etc., cei mai buni companioni. Seb se lovea de un zid ori de câte ori venea de la serviciu și încerca să mă scoată din casă. Nu aveam chef și pace. Cum e să locuiești într-un loc binecuvântat de natură cu climă blândă și ocean la doi pași în orice direcție ai merge și tot ce-ți dorești tu să fie să stai întins pe canapea cu o farfurie de fursecuri în brațe și muuulte filme?Seb nu înțelegea, eu nu înțelegeam. Dincolo de lipsa mea de dorință de a face ceva ieșit din proaspăt dobândita rutină, mă încercau momente de depresie și tristețe, reprize de plâns până și la cele mai lipsite de sensibilitate secvențe de film și o irascibilitate ieșită până și din comunul meu, eu care de obicei sunt cu capsa pusă.

În plus am început să am cele mai neobișnuite pofte alimentare. Neobișnuite, vreau să zic, pentru mine, care, în cură de slăbit sau în afara ei, aveam bine bătut în cuie că nu mănânc produse fast-food, spre exemplu, sau prăjeli, sau că nu beau alcool. Am ieșit cu Seb într-o seară la un bar de tapas în Los Cristianos și am zis așa, din senin Eu vreau să beau șampanie (de obicei beau șampanie doar de revelion, și nu pentru că-mi impun vreo limită, ci pentru că nu-mi place). Iar zilele trecute am intrat într-un McDonald’s ca să merg la toaletă și i-am zis lui Seb că vreau un McFish (niciodată nu m-am dat în vânt după hamburgheri și nebunii de felul, la Mc îmi plăcea doar în copilărie, iar ultima dată când am mâncat un hamburgher  – de la Mac sau oriunde altundeva – a fost acum vreo cinci ani, din nevoie și comoditate, într-o călătorie). Apoi, la o cină de acum vreo săptămână am făcut pentru piure prăjeală cum făcea bunică-mea pe vremea când nu se știa cât de nocivă e – adică cu ceapă bine prăjită în ulei și sos de roșii (asta a fost o ciudățenie mai mare până și decât McFish, că eu când eram mică la părinți refuzam prăjeala pe piure sau pe fasole bătută, nu mă atrăgea, iar acum, dintr-o dată, am avut mare chef de grozăvia asta).

Tot în această perioadă, din lista mea de preferințe au dispărut dintr-o dată, fără explicații, două fructe de care m-am îndrăgostit odată cu venirea în Tenerife: papaya și avocado. A început când vreo patru papaya coapte și zemoase au stat vreme de vreo două săptămâni în frigider, fără să mă ating de ele. Îmi provoca greață numai gândul la ele. Unde înainte cu puțin timp puteam să mănânc la o masă și un fruct de vreo două kilograme și la sfârșit să zic parcă ar mai merge o tură, acum papaya mi se părea de nesuportat. Iar avocado, pe care aproape că mă băteam cu Seb, a ajuns un paria în bucătăria noastră. Astfel că de la ieșirea săptămânală la piața fermierilor plasele noastre n-au mai adus ingratele alimente. Noroc că piața e plină cu legume și fructe, pepenii și strugurii s-au copt de prin iunie în fincile canarioților, prunele și corcodușele – la fel, așa că am găsit rapid înlocuitori.

Citind totul de până aici, oricine ar putea zice că sunt însărcinată. Așa am zis și noi, atunci când am avut niște grețuri inexplicabile de fracțiune de secundă. Grețurile au fost urmate de câteva zile de arsuri stomacale și rapid am dat verdictul: am gastrită. Așa zicea și omniscientul internet. Schimbând puțin alimentația, arsurile au dispărut. Între timp, iar dacă mă gândesc mai abitir, înainte de grețuri, am făcut un test de sarcină care a ieșit negativ. Deci am zis nu, nu sunt însărcinată. Testul îl făcusem pentru că-mi întârziase ciclul, dar când a ieșit negativ, am pus întârzierea pe seama vreunei dereglări din cauza dietei. La câteva zile după test a venit ciclu și confirmarea că negativul nu era un fals negativ. Apoi a fost faza cu grețurile firave. Când ciclul a întârziat din nou la următoarea menstruație, aveam deja explicația consolidată: e dereglat pentru o perioadă. Când întârzierea a depășit două luni, ceea ce înseamnă în termeni medicali amenoree, că până la două luni e doar o menstruație mai lungă, am spus că e ceva în neregulă cu sănătatea mea. Atunci Seb s-a interesat și mi-a făcut asigurare medicală privată iar apoi m-a programat pe internet la o clinică din apropiere pentru consult ginecologic.

Uitându-se la sânii mei măriți cu un număr și abdomenul care părea des balonat, Seb zicea din când în când că sunt însărcinată. Dar când s-au făcut trei luni de la ultimul ciclu și abdomenul meu era plat, umflat doar când mă balona vreo combinație de mâncăruri, am negat și mai hotărât posibilitatea. N-aveam cum să fiu însărcinată, aș fi simțit, aș fi știut, nu? În acest moment nu corelam toate cele de mai sus. Și când a venit ziua consultului ginecologic, adică ieri, luni, 8 august, m-am dus la doctor cu gândul c-o să-mi dea niște hormoni pentru amenoree și, posibil, de făcut ceva analize la laborator.

Doctorul: Cu ce vă pot fi de folos? Eu: N-a venit de vreo trei luni, și nu, nu sunt însărcinată. În timp ce notează pe calculator în fișa mea LA PACIENTA NIEGA EMBARAZO, mă întreabă de ce sunt așa de sigură de asta, îi spun, el zice Hai să vedem ce ai. Mă trimite la vestiar să mă dezbrac, mă întorc, mă urc pe masă, restul – ca la orice consult ginecologic. Și bagă sonda ecografului iar în fața mea îmi văd pe monitor uterul. Până să mă deprind cu imaginea, doctorul spune calm Ai un bebe, ești însărcinată. La care eu No! la care el Si! și așa de vreo două ori: eu nu, el da. Dacă nu e un bebe, e o tumoră, și nu vrem asta, nu? Ia să-i auzim inima cum bate! Printre hohote, care la început au fost de râs, ușor isteric, și apoi s-au transformat în plâns, ușor, mocnit, pe tăcute, am realizat că pe monitor era, într-adevăr o mică ființă vie. În uterul meu.

Și în acel moment ceva s-a schimbat, a prins un nou sens. Ceața s-a ridicat iar papaya s-a corelat cu poftele exagerate, sânii măriți cu grețuri-arsurile, emotivitatea, sensibilitatea, somnolența, renunțarea la activitățile sportive și tot ce am trăit în ultimele trei luni s-au legat între ele și am văzut limpede minunea: chestia aia lunguiață de aproape opt centimetri este cauza furtunii. Însărcinată în 14 săptămâni fără să am idee despre asta. Am trecut de perioada critică din creșterea și dezvoltarea fătului meu fără să știu că sunt într-o perioadă critică. Am intrat în semestrul doi de sarcină fără să fi conștientizat că există un semestru I de sarcină. Continuarea vizitei nu mai contează, rețetă cu vitamine prenatale, stabilirea următoarei întâlniri, descrierea în mare a pașilor ce-i am de făcut – de la medic de familie până la moașă.

În timpul ăsta, Seb auzise esențialul de pe coridor, că deh, așa-s pereții din Tenerife, subțiri. Spune că n-o să uite niciodată cum am ieșit de radioasă din cabinetul doctorului. Și a plâns puțin. Primul nostru copil. Primul meu copil. Primul lui copil. Am mers la doctor ignorantă și m-am întors însărcinată în trei luni și jumătate. Partea bună e că avem de așteptat mai puțin până la marea zi. Iar dezavantajul e că regret că n-am știut de la început. Aș fi înțeles tot ce mi se întâmplă, m-ași fi înțeles mai bine, m-aș fi tratat mai îngăduitor și, mai ales, l-aș fi tratat pe bebeluș mai cu atenție. La naiba, am băut alcool și am mâncat o grămadă de porcării când el micuțul își forma organele. Și mi-e ciudă, că dacă așa ar fi fost stilul meu de viață, dezordonat, fără mișcare, fără sport, cu alcool și mâncare fără cap, ar fi fost o chestie normală. Dar așa, e aproape impardonabil.

După primul trimestru de sarcină, eu am patru kilograme în plus. Adică 56, cât aveam înainte de a mă apuca de slăbit. Am reînceput să mănânc cum trebuie și cum îmi doream să mănânc, dar plăcintele, negresele, gogoșile, pizza și altele asemenea mă bruiau. Adică pap legume, frunze verzi, fructe, semințe, fulgi de ovăz, lapte de soia, alge marine, ulei de măsline, nuci, orez integral. Din când în când o să bag ceva fasole, linte și năut. Și ce-oi mai descoperi pe parcurs că e bun pentru mine și bebe. Vreau să încep să-mi cultiv germeni din diverse semințe, că-s o sursă excelentă de proteine, minerale și vitamine, și să fac borș – băutură acrișoară care îmi va satisface nevoia mare de oțet-murături-lămâie și-mi va da și vitamina B12. Nu mai mănânc carne de jumătate de an, ca prim pas în a deveni vegetariană. Carne de pește și fructe de mare am mai mâncat, ocazional, dar de acum, odată cu sarcina, vreau să renunț și la astea. La fel și cu lactatele, în ultimele luni, de când am citit mai multe articole despre consumul de lactate la adulți, le-am rărit frecvența. Cu ouăle n-am fost niciodată bună prietenă și, de când cu decizia de a renunța la produsele alimentare de origine alimentară, am mai mâncat ouă doar în clătite sau maioneza de la salata de vinete. Dar gata, le-am scos și pe ăstea. Ce am reintrodus? Sportul ușor.

Azi dimineață am făcut puțină gimnastică și câteva exerciții de yoga, știam și ce am citit ieri și azi pe net mi-a reîntărit poziția, anume că activitatea sportivă ajută mămica în timpul travaliului și al nașterii. Mâine vreau să înot, așa, vreo jumătate de oră. Iar poimâine probabil că o să caut un curs de kegel pentru gravide, dacă o fi pe aici, prin sudul insulei. Ori este automotivație, că de când am aflat că o să am un copil am devenit dintr-o dată disciplinată și vreau să fac totul cât pot de bine, ori că e chiar cum se spune, că stările de somnolență și lipsa de chef din primul trimestru de sarcină lasă locul unei energii debordante în trimestrul doi. Oricum, e de bine.

PS.: azi am avut și primele grețuri adevărate, soldate cu vărsături. Dar la ăstea nu cred că e vinovat numai bebelușul, ci și serpentinele ce le-am urcat până în Arona, unde am mers la Centrul de Sănătate pentru medicul de familie, și prunele pe care le-am mâncat prea rapid la micul dejun.

El sau ea este copilașul nostru nenăscut. Care se va numi în vreo trei prenume, că doar așa se face la spanioli (și nouă, întâmplător, ne place), plus cele două nume de familie: David Vlad. Sau invers 😀