Aţi observat că în concediu mâncarea are alt gust, în general mai bun? Untul de la micul dejun parcă e mai cremos, cerealele mai integrale, ouăle jumări mai jumări şi chiflele mai fragede? Se-ntâmplă prin nu ştiu ce capriciu al sufletului ca, spre exemplu, banalul mic dejun să capete valenţe nemaipomenite, ca şi cum nu ar fi vorba de mâncăruri ordinare. Acasă eu nu dau atenţie micului dejun. Adică mănânc cât pot de mult. Pâine prăjită cu salată de vinete, roşii cu busuioc şi ulei de măsline, castraveţi, ardei gras, ceai negru cu lapte, cereale integrale, miere şi scorţişoară. Cam toate la aceeaşi masă. Nu-i acelaşi lucru de fiecare dată, în unele zile în loc de salată de vinete e unt şi brânză brie, în altele e unt şi ou fiert sau omletă a la Seb. Dar niciodată nu mă gândesc de cu seră ce voi mânca mâine la micul dejun. Şi niciodată când mă trezesc şi fac duş sau ce mai fac eu de obicei dimineaţa nu aştept cu nerăbdare momentul primei mese din zi. E savuros, e grozav, îmi încântă papilele gustative, dar nu-i o anticipaţie a lucrurilor.

În concediu, în schimb, gându’ vine tiptil-tiptil Oare mâine ce-o fi la micul dejun? E tare ciudat, că de cele mai multe ori e cam aceeaşi mâncare ca cea mâncată acasă. Da’ e altfel.

În acelaşi timp, în concediu omul se simte liber să-şi încalce anumite principii. Culinare. Ce naiba, e concediu! Ok, ok, nu mai generalizez. Deci, reiau. Eu, în concediu, trec peste toate regulile mele de siluetă, de sănătate, etc. Aşa că dulciurile intră multe, până la refuz, mai ales dacă e vorba de Pastel de Nata. Aici trebuie să insist puţin mai mult, că tartele sunt prăjiturile mele preferate. Iar pastel de nata sau pastel de Belem, pentru cei care n-au auzit şi n-au gustat din cel mai celebru produs culinar portughez, este DIVIN. Blatul micilor tarte e foietaj şi vine umplut cu cremă de ou rumenită pe de-asupra. Le uitasem, de la prima mea vizită în Lisabona, dar cum le-am gustat, cum mi-am amintit. Şi cred că în cele 11 zile cât am stat în Portugalia am mâncat sute. Bine, nu sute, da’ 30 tot au fost. Cel mai mult am mâncat într-o zi opt. Aproape că mi-a venit rău, că de aia m-am şi oprit. Ei bine, lucrul ăsta nu l-aş face niciodată într-o zi obişnuită, care nu e sărbătoare sau concediu sau revelion sau ceva de genu’. Să mănânc prăjituri zilnic, adică. Da-n concediu parcă nimic nu e rău şi mai multe dulciuri nu vin la pachet cu remuşcări. Pe Seb nu-l dau aşa pe spate şi asta e minunat, înseamnă ca eu să-nfulec şi porţia lui.

Legenda spune că tartele de Belem au apărut prin secolul XVIII iar măicuţele de la Mosteiro dos Jeronimos din Lisabona sunt responsabile cu chestiunea asta

Apoi, o altă regulă ce n-a mai existat în concediu e aia fără sare în exces. Apăi am mâncat la bacalhau de mi-a venit rău. La propriu. Şi m-am trezit de vreo cinci opri într-o noapte să beau apă, că simţeam că mor de sete. Ce e ăla bacalhau? E numele portughez pentru cod. Şi e uscat şi sărat. Că dacă e proaspăt, se cheamă bacalhau fresco. Altfel e doar bacalhau. În orice supermarket se vinde, la caserole sau la „ciolan”. Mă rog, nu-i ciolan, da’ ca ciolan de vită seamănă. E peştele în toată lungimea lui, dat pe jumate, scoasă şira spinării, dat prin sare, multă sare, şi uscat. Merge cu bere da merge şi de-sărat şi stropit cu ulei de măsline. Asta e reţeta lui Seb. L-am mâncat şi proaspăt, la o tavernă din piaţa Rossio, şi mai apoi în Porto, da’ cu adevărat special e uscat.

Bacalhau e un ingredient de bază în bucătăria portugheză, existând peste 1000 de reţete de preparare a lui

Cu ce-am mai călcat pe-alături? Cu mâncarea chinezească. Cum ne-am luat după oameni care spun că chinezii sunt oameni răi şi folosesc monoglutamat de sodiu în toate restaurantele lor, mă rog, un aditiv malefic de tot care face mult rău pentru sănătate, am hotărât să nu mai mâncăm de la chinezi (ne facem acasă când avem chef). Da’ în concediu e-n concediu. Şi cum eram noi în Figueira da Foz, un orăşel de pe coastă, şi niciun restaurant nu era deschis la ora 18, când am găsit chinezii de la Moon-nu-ştiu-cum, în contextul unui scandal teribil printre maţe, Hai că nu murim noi doar de la o cină! S-a dovedit o decizie proastă, da’ proastă ca fata mare la măritat. Cred că bunică-mea, care n-a gătit altceva decât stropior de pui şi perişoare toată viaţa ei, ar fi făcut mai bine puiul cu bambus sau pacheţelele de primăvară. Ca să înţelegeţi cât de mare a fost eşecul din farfurie, vă spun doar că deşi comandasem trei feluri diferite sosurile erau identice şi toate pline de oţet (oţet?!) iar pacheţelele cu legume erau de fapt un singur pacheţel, aşa, de mărimea farfuriei, cam ca o gogoaşă mare şi dreptunghiulară, plin cu varză abia călită şi doar varză. Vedeţi? Tortură.

Singura parte bună a dezastrului chinezesc din Figueira da Foz a fost frăgezimea puiului

Mai departe. Pizza. Acasă mănânc una la vreo două luni sau şi mai rar, Seb cam săptămânal. Nu-i cea mai mare pasiune a mea, dar când e vorba de o pizza bine făcută, aş mânca şi tava. Oricum, nu mănânc mai des că deh, prea plină de ea, înţelegeţi voi, adică multe grăsimi (de care lui Seb nu-i prea pasă, da’-l mai iau eu la rost din când în când). În schimb, în vacanţă, multă pizza. Am nimerit şi bună, am nimerit şi proastă. Da’ mai groaznică decât aia din Monteroso, Italia, nop. Şi nici mai bună ca aia din La Maddalena, Sardinia, Italia.

Preferata mea e cea vegetariană, da' neapărat cu zuchini. Cum n-am găsit exact aşa cum vreau până acum decât într-un singur loc pe planetă, am decis să merg pe simplitatea margheritei.

După pizza, paste. De mai multe feluri, tipuri, sosuri, culori. Şi preferatele mele, lasagna. Lasagna vegetariană, lasagna cu carne, lasagna cu somon. Cea mai bună a fost aia gratis, la cortul Bridgestone pentru presă de la MotoGP-ul de la Estoril. Cred că am mâncat patru bucăţi, la naiba, am ratat şi startul cursei clasei mari. Cea mai delicioasă lasagna mâncată vreodată. Cam ca-n poză arăta. A, da, precizare legată de poze. Sunt luate de pe net, nu prea am făcut poze cu mâncare în concediu şi ce-am făcut sunt pe calculatorul lui Seb ce acum e perfect-blocat.

Divină. Nimic mai mult. O mâncare divină. Cum să ai măsură când în faţa ta e o lasagna ca asta?

Cred că, pe lângă fructe şi codul pe grătar relativ politically corect, prânzul nostru de la restaurantul japonez din Porto a fost cel mai sănătos din vacanţă. Pentru a treia sau a patra oară când mâncăm sushi dar pentru prima când gustăm atâtea varietăţi. Cu mango, cu somon, cu brânză, cu legume, cu crevete, cu ton, cu icre. Uuuu, îmi plouă în gură numai când îmi amintesc. Am făcut o pasiune pentru acest minunat sushi. Şi am descoperit că nu-mi place sashimi. Adică doar fâşii de peşte, la fel de crud ca-n sushi, dar fără orez (şi ce bun e orezul de sushi, fiert cu puţin zahăr şi oţet de orez), fără foi de alge (genial gustul de baltă), fără nimic. Gol-goluţ. N-are niciun gust. Poate dacă-i pui puţin wasabi. Nu mai mult de un vârf de beţişor, că pişcă rău de tot. Apoi mai e o supă cu scoici, Seb ştie cum se cheamă, demenţială, şi o salată de fructe cu ghimbir. Ce combinaţie delicioasă!

Gust mai desăvâşit pentru o bucată aşa mică nu mi se pare că ar exista... Lui Seb nu-i place sushi nici să-l baţi. El a mâncat nişte bucăţele de vacă, suculente de altfel, dar mici şi puţine. Cred că japonezii ăştia dintr-o vacă hrănesc tot poporu'.

Credeam că închei articolul, da’ mi-am amintit de mâncarea indiană. Cum am putut uita? Am mâncat de două ori la acelaşi restaurant indian din Lisabona, atât de mult ne-a plăcut. Ce mai, cred că mâncarea indiană ar trebui interzisă. Scoasă în afara legii. Cărţile de bucate arse pe rug. Aşa e de bună. Bună ca păcatul. Îţi plâng papilele gustative când pui în gură cremosul pui masala sau korma, preferatul meu, sau nu-mi mai amintesc numele, da’ ăla tot cu curry, smântână şi cocos ca la korma numai că şi bucăţi de ananas în plus. Plângi de fericire. A mai gătit Seb acasă, în trecut, mâncare indiană (şi, apropo, n-a ieşit bună ca asta), dar e prima dată când mâncăm la un restaurant indian.

Merge bine de tot cu orez, da' şi mai bine cu pâine de-a lor făcută cu usturoi

Aaaaa, da, şi castanele. E plină Portugalia de vânzători ambulanţi de castane coapte. Unde-s mulţi, puterea economică creşte şi castanele sunt în Portugalia o industrie de multe milioane de euro anual. Au un gust teribil de bun, seamănă cu porumbii copţi şi în câteva săptămâni (nota lui Seb: Je, nu în câteva săptămâni, acu’, deja a început) va fi în Tenerife festivalul castanelor, aşa că „orgia” din concediu se va relua.

Ne-am gândit să facem şi acasă, dar la cuptor?! Clar n-o să fie la fel ca-n cărbuni...

Mâncarea e mâncare în fiecare zi, da’ în vacanţă îi dăm altă valoare, îi acordăm timp, o savurăm cu adevărat, fără graba de a ne întoarce rapid la calculator şi fără resentimente legate de calorii, grăsimi, carbohidraţi şi săruri. Vai ce-am obosit vorbind despre atâta mâncare. Şi nici n-am terminat, că mai era o plăcintă cu cartofi şi ceapă verde pe care-am mâncat-o la Cascais, sau nişte tagliatelle cu spanac la Oeiras, sau, sau, sau. Mi-e somn şi cred că, după aproape trei ore de stat cu laptopul în braţe pentru articolul ăsta, mi-e şi foame. Avem nişte murături în frigider şi nişte măsline cu usturoi. Noapte bună!