Don’t touch!

Ideea mi-a venit acolo unde vin marile idei. Pe buda. Yago avea cateva saptamani de viata si eu eram intrigata de lipsa de empatie a oamenilor, cunoscuti, familie, prieteni sau necunoscuti, care sareau sa-l atinga. El, micut, firav, cu sistemul imunitar slab, deh, ca nou nascutii, si tot restul lumii care vroia cu tot dinadinsul sa-i imprumute niste microbi/bacterii/virusi noi. De acord, germenii patogeni sunt buni, copilul nu trebuie ferit de ei, doar asa se intareste organismul, dar cum sa zic, sa vina pe rand, nu navala, toti odata 😀 Nu de putine ori mi s-a intamplat, atunci, cand Yago era mic-mic si incapea in port-bebe de ziceai ca-i ascuns, ca lumea sa-si vare unghia, mana, capul, toata fiinta intre faldurile fularului in care era legat copilul. Neinvitati, nepoftiti, nelasati. Am zis ca imi trebuie o pancarta, un semn, un interzis mare, ca intrusii sa stea in treaba lor si sa nu-i mai invadeze spatiul.

Iar atunci, pe wc, prin martie, m-a palit. Mesajul asta catre lumea ignoranta si prea doritoare sa ia de manuta, sa pupe, sa atinga bebelusii, trebuie pus la vedere. Pe port-bebe. Si i-am zis lui Seb, Seb, uite ce idee, lumea trebuie sa invete sa stea de-o parte de bebelusi, cel putin cat sunt mici-mici, parintii au nevoie de un ajutor, sa punem mesaje de interdictie pe port-bebe, ca e fular, mei-tai sau rucsac, uite, se poate face si o afacere din asta. Exista port-bebe-uri cu mesaje, dar nu cu astfel de mesaje, de interdictie.

Si am zis sa incepem. Prima data ne-am interesat cat costa imprimarea, care costa cam mult, ridica costul de productie 😀 Mai ieftin pictat de mana, a zis Seb. Am cumparat un port-bebe fular de pe ebay, simplu, fara desen, de la librarie am luat vopsea de scris pe bumbac si pensula si se parea ca avem tot ce ne trebuie. Numai ca lenea, comoditatea, uitarea, pleostirea entuziasmului, cresterea copilului, toate au facut sa treaca aproape noua luni pana a pune ideea in practica. Dar niciodata nu-i prea tarziu si azi-noapte am facut lucru manual. Sabloane de hartie, litere mai mult sau mai putin reusite, desenat o manuta de copil care seamana a labuta de caine, intins pe pardoseaua din living in timp ce Yago dormea, intrerupta de doua ori de mititel care s-a trezit si a vrut laptic, Maloun care s-a culcat in timpul asta pe fularul ce era intins pe jos, dar intr-un final, a iesit. Nu-s prea mandra de ce-am facut, dar e folosibil. De departe se vede chiar bine. Stiu ce-am gresit, textul trebuiea mai mic ca sa incapa mai bine pe corpusorul unui bebelin si implicit, sa fie mai lizibil. Ca de-aproape, pe langa ca se observa mana tremuranda a pictorului si contururile cam mazgalite, nu prea se intelege mesajul.

Vreau sa vad reactiile. In magazine, la plimbare, pe plaja, pe strada. Numai ca acum e diferita situatia, Yago nu mai e mic si ascuns intre carpe. A crescut si „alearga” el sa atinga oamenii. Cunoscuti, familie, prieteni, necuoscuti. Sa-i ia de mana, sa-i pupe, sa-i muste de nas.

Domnii nu-s bodyguarzii mei 🙂

[nggallery id=116]