IMG_4551Anul ăsta a fost un an al revelațiilor. Și ceilalți de dinainte, dar mai ales ăsta. Una din cele mai mari și mai importante descoperiri personale este vocația. Talentul meu, potențialul meu interior, pasiunea mea pe care vreau s-o dau lumii și, astfel s-o valorific.

Era la începutul anului când m-am hotărât să scriu cartea nașterii lui Yago, acasă, cu blândețe și cu respect. Când s-a întâmplat asta, nu era din convingerea de a schimba lumea, ci în mod special pentru bani. Pentru bani și statut. Îmi plăcea tot mai mult cum suna cuvântul ”scriitoare”. Vroiam să scriu povestea lui Yago de mult timp, dar motivul de până atunci era de a rămâne consemnate toate trăirile și experiențele din acea noapte, mă rog, tot ce-mi mai puteam aminti.

Dar când mi-am dorit să ne mutăm în Costa Rica și m-am gândit că acolo nu știu dacă o să putem să vindem ambulat pe plajă, așa cum facem în Tenerife, mi-a venit în cap cartea lui Yago. Uite o metodă de subzistență. Eu scriind cartea, apoi, cine știe, mai multe cărți, într-un hamac la umbra pădurii tropicale.

Am început în mai multe rânduri cartea, acea carte. Cel mai mult am scris vreo 20 de pagini A5. Nu se lega, nu-mi venea simplu, cuvintele nu curgeau. Și gândul că voi fi scriitoare și vom trăi din vânzarea cărților mele a pălit tot mai mult.

De-a lungul verii și mai ales spre toamnă, ceva s-a schimbat. Am rămas din nou însărcinată și mi-am dat seama că femeile însărcinate nu au deloc habar de naștere, de ce înseamnă nașterea și de ce se întâmplă în spitale în numele medicinii. Și mi-a venit dorința de a scrie, de a le da tuturor viitoarelor mame înformațiile la care ajunsesem eu documentându-mă despre nașterea naturală, nașterea neasistată.

Atunci am zis din nou că o să scriu cartea, dar nu va fi despre Yago, nu va fi despre nașterea acasă neasistată. Va fi despre naștere, așa cum trebuie să fie și așa cum este actualmente tratată de opinia publică și de spital. Despre cum nașterea poate fi o experiență minunată pentru orice mamă, indiferent unde alege să nască. Atunci mi-am dat seama că vreau să duc mesajul acesta cât mai departe, că e esențial să-l transmit oamenilor.

Cartea se va vinde, bineînțeles, banii vor veni, logic, vom trăi din cărți, da. Dar mi-am dat seama că asta nu mai este scopul meu. Nu mai vroiam să scriu pentru popularitate și bani. Îmi doream să scriu în primul rând pentru a ajuta mulțimea de familii care au parte de experinețe regretabile la naștere doar pentru că n-au aflat la timp ADEVĂRUL.

Și am înțeles astfel că menirea mea este să vorbesc lumii despre corpul femeii. Despre puterea lui. Despre inteligența lui. Despre frumusețea și perfecțiunea lui. Despre abilitatea lui unică de a crește înăuntru o ființă și de a-i da naștere.

Mi-am găsit vocația. Adevărul este că nici nu știam ce-nseamnă vocație, cu adevărat, până anul ăsta. Am dat de Pera Novacovici pe net prin februarie, când căutam informații despre scriere și publicare de cărți. El e psiholog și a scris mai multe cărți prin care ajută oamenii să se dezvolte pe plan personal, să-și descopere sinele adevărat, talentele și scopul în viață. Vocația. M-au prins articolele lui, nu i-am cumpărat niciodată cărțile. Dar ce am citit la el pe site mi-a schimbat, încet-încet, mentalitatea și atitudinea față de tot și toate.

Și am ajuns aproape de prezent, când în noiembrie, la cununia religioasă, într-o discuție cu nașii despre scrierea de cărți (Alexandru a publicat deja câteva cărți) am primit, din nou, motivația. Imboldul. Că eram eu hotărâtă să schimb lumea, dar când lenea-i mascată de scuza cu ”n-am timp” și momentele lăsate libere de Yago erau întotdeauna pierdute cu filme sau aiurea, pe internet, cheful de a scrie la carte era sub zero. Atunci aveam și alte proiecte, încă le avem, deocamdată sunt lăsate în așteptare, o să vă povestesc despre ele în alt articol.

Dar nașii mi-au pornit butonul. Structurează, mi-au zis. Fă-ți planul cărții, pe capitole, și-o să vezi ce simplu îți vine să scrii. Logic, la mintea cocoșului că trebuie să fac un plan, știam și eu asta, știam încă din februarie când vizionasem un video de-al lui Pera despre cum se scrie o carte. DAR NU-MI FĂCUSEM NICIODATĂ CU ADEVĂRAT UNUL. Începuse, schițasem niște capitole, dar cum tema cărții se schimbase, nu mai erau de niciun folos.

La două zile după cununie începusem, din nou, cartea. O vedeam limpede cum trebuie să fie. Și am scris la ea aproape zilnic, încă scriu. Acum singura teamă este să nu fie prea lungă 😀

Încep să mă apropii de sbiectul postării. De la nași e o continuă viitură de inspirație. E așa ca un flux de energie pozitivă și de idei creatoare. Ei pictează. Și tot vorbind despre artă, mi-au redeșteptat pasiunea pentru pictură. Îmi amintesc că în școala primară am luat sticla de ulei de floarea soarelu din bucătărie și am pictat cu acuarele. În ulei. Așa auzisem eu că pictează pictorii adevărați, în ulei. Asta înțelegeam eu prin pictură în ulei. N-a ieșit un tablou rău, nici prea grozav, nu mă pricepeam deloc la umbre, eram totuși un copil cu câteva ore de desen și acuarelă predate de învățătoare.

Atunci nimeni nu a văzut că-mi doresc să pictez cu adevărat. Și că am și mâna ușoară pentru a crea forme estetice. Nu m-au încurajat să pictez, nu mi-au spus că ăsta e un talent pe care trebuie să-l exersez, nu mi-au cumpărat tuburi de vopsele, nu mi-au spus ce-nseamnă pictura în ulei. Părinții mei asta ar fi trebuit să facă, să-mi dea aripi. Asta trebuie toți părinții să facă, să-și observe copiii și să le încurajeze pasiunile. Să le spună că dacă fac ceva cu pasiune în viață, nu au cum să nu fie fericiți. Nu au cum să nu trăiască bine și frumos. Nu au cum să moară de foame, așa cum cele mai multe familii își învață copiii: ”ce faci cu muzica în ziua de azi, mori de foame! Fă-ți temele la matematică, ce dacă nu-ți place!”

Mie mi se spunea că trebuie să fiu învățătoare, să îmi iau post în sat, să stau acasă. Un loc de muncă sigur, ieși la pensie din el, ai din ce mânca, ești și cu familia, fericire maximă. Prin liceu, liceul pedagogic, clar, că așa își dorea familia, clasele de pictură cu profa erau pierdere de timp, nu m-au ajutat să-mi regăsesc dorința de a picta. Nici nu aveam talent, așa mi se spunea. Dar nimeni nu mi-a explicat că talentul se exerseză, se învață, se construiește. Nimeni nu mi-a spus că măreția unei opere de artă nu are întotdeauna legătură cu geniul. Nimeni nu mi-a spus de pictura abstractă, de arta modernă. Și nici eu n-am întrebat. Mi-era clar că n-am talent.

Mulțumesc Izei și lui Alexandru, ei au fost primii care mi-au spus toate astea. Și m-au făcut liberă. Liberă de prejudecăți, de convingeri eronate, de reguli. În artă nu există reguli.

Și am început să pictez. Nu în ulei, în acril, mai puțin toxic, deocamdată cât Yago e mic, pictăm în acril. Și am descoperit că-mi place, că-mi dă aripi, că mă face fericită. Și mi-am dat seama că mesajul meu poate fi purtat pe mai multe căi, nu numai prin cuvinte. Și mi-am propus să pictez feminitatea, maternitatea, nașterea. Să întregesc cărțile mele cu imagini, imagini originale, pictate de mine.

Adevărul este că toate se leagă. Când la începutul anului am hotărât să scriu cartea, mi-am spus că o vreau cu ilustrații grafice, că multe detalii despre anatomia nașterii sunt mai ușor de înțeles din magini. Și mi-am spus că eu o să le fac, deși nu mai schițasem ceva din creion de prin liceu.

În vară am început să mă uit la tutoriale pe net despre cum să desenezi una, alta, și rămâneam și eu uimită de cât bine îmi ies unele lucruri, din prima, dintr-un tutorial în 5 pași. După câteva zile de desenat frenetic și cu entuziasm, m-am pleoștit. Iar am spus că nu am timp, nici nu prea aveam, vă Yago era într-o perioadă destul de mămoasă.

Iar acum, în noiembrie, vine faza cu nașii și pictura. Și cartea. Și toate înseamnă același lucru. Că eu am găsit să fac în viața mea un lucru, un ansamblu de lucruri la care mă pricep, care-mi place și care SIGUR ajută lumea. Mi-am găsit vocația.

Și am deja câteva tablouri. Acril pe pânză. Despre sarcină, naștere, feminitate. Iar acum am ajuns la subiectul articolului. Vreau să vând unul dintre acestea, acum, înainte să am vreo expoziție. Pentru că avem nevoie de bani.

În ultimele luni ne-a mers foarte prost cu banii. Grosul existenței noastre se baza pe vânzarea de haine de plajă pe plajă. Restul, bani din net, site-urile lui Seb, publicitate de pe google. Dar pe plajă, în ultimul an de fapt, lucrurile s-au înrăutățit. Nu, nu din cauza poliției. Ci din cauza turiștilor. Sunt mai zgârciți, sau au mai puțini bani, ei știu, cert e că nu mai este ca altă dată, când nu exista zi fără vânzare. În ultimele două luni, peste jumătate din zilele lucrate au fost pe 0 euro. În rest, cât să mâncăm și să adunăm de chirie. Și nici atât. De prin octombire, mami ne mai ajută, din când în când, cu bani.

Încearcă ea să nu se bage în planurile noastre, dar câteodată nu-i iese, că am avut destul certuri pentru că ea vrea să trăim după regulile ei și nu după placul nostru. Mi-a zis odată, acum câteva săptămâni, că de ce nu-mi caut și eu de lucru în curățenie, ca ea, e multă muncă, dar măcar faci bani. Nu înțelege deloc ideea de vocație, de muncă făcută cu pasiune, din pasiune, pentru a schimba în bine lumea. Ne-a reproșat, și poate nu atât de des pe cât a simțit-o, că nu ne căutăm de lucru.

Să ne angajăm pe un program de 8 ore cu un salariu de 800-1000 de euro, șase zile pe săptămână. Și să ne crească vreo dădacă copilul. Și noi să ne urâm viețile și orarul și faptul că ne trezim devreme să slujim pe altcineva și că nu avem energie și chef și timp să ne jucăm cu Yago.

La carte mai am de lucru, nu vreau să o grăbesc în niciun fel, e o carte importantă și nu vreau s-o scot în pripă, doar ca să-mi găsesc eu stabilitatea financiară. Cartea iese când iese, poate peste o lună, poate peste șase. Dar nu acum, nu înainte de sfârșitul anului cum credeam că se va întâmpla.

Cu tablourile e mai simplu. Sau nu mai simplu, ci mai rapid. Acesta este primul meu tablou pe care-l vând. La licitație.

Acril pe pânză, dimensiuni 50×60 cm.

Numele tabloului: ”Sarcină roz”

Autor: Jeanina Vlad 😀

Prețul de pornire este de 1000 de euro. Pasul licitației este multiplu de 100 de euro. Licitația se încheie de Crăciun, la miezul nopții, când vine moșul. Pânza va fi expediată fără cadrul de lemn, este foarte scumpă poșta pentru tablouri. Așa că o voi rula și o voi trimite într-un tub metalic, nu cred să fie transportul mai scum de 50-60 de euro pentru Europa. Costurile de transport sunt suportate de cumpărător.

10% din prețul de achiziție vor fi donați.

Pe coloana din dreapta a blogului este un widget de licitare, simplu de utilizat. Dacă aveți probleme cu el, dați un mail la [email protected]

Plata se face prin transfer bancar sau PayPal

 

IMG_4548