Costa Rica stie mai bine

Cand pleci de la ce e mai rau, orice vine dupa e pozitiv. Cred ca n-a fost o intamplare sa incepem sederea noastra in Costa Rica in Guanacaste. Orice alta regiune pe care am vizitat-o dupa a fost mai bine. Tot mai bine.

La cateva zile dupa socul initial mi-am venit in fire. Am inteles ca sunt chestiuni care nu ma deranjeaza atat de mult, de fapt. Nu sunt factori decisivi in starea mea de bine. Adica si ce daca oamenii astia locuiesc in baraci? Daca asa le place lor, viata lor, treaba lor. Iar drumurile proaste, neasfaltate si prafuite, la fel. Pot trece peste.

Daca fructele sunt din belsug si accesibile, vremea este placuta, oceanul aproape, apa calda si umbra deasa, ce altceva imi mai trebuie?

In primele zile de Costa Rica, judecand dupa impresiile initiale, daca ma intrebai de-mi place ori ba, daca vreau sa traim aici ori nu, ti-as fi raspuns ca nici sa ma platesti. Dar la o saptamana de locuit in Guanacaste eram deja vanduta. E greu de explicat. Ai o senzatie de comfort, de ca acasa, de familiar incat te face sa te simti bine.

Si tocmai cand m-am dat pe breazda si am acceptat Costa Rica cu tot ce mi se parea mie ca are mai rau – mizerie, saracie, drumuri de lumea a treia – ceva s-a intamplat. Am plecat prin Guanacaste si din Guanacaste si am inteles ca nu e asa peste tot. Unu, nu toata regiunea Guanacaste e la fel de paraginita si neingrijita ca in zona Tamarindo. Si doi, nu toata Costa Rica este ca in Guanacaste.

Acum, dupa ce am colindat in cea mai mare parte din tara, observ ca mai peste tot este mai organizat, mai curat, mai ingrijit. De la drumuri publice la locuintele lor, private. Din Alajuela in Puntarenas si Limon, de la granita cu Nicaragua in sud la cea cu Panama, de la Pacific la Caraibe, practic doar in Heredia nu am ajuns, peste tot peisajele verzi luxuriante sunt acompaniate de lucru omului si nu sunt uratite de baraci si case saracacioase cu mizerie in batatura. Mai sunt si alea, dar nu ca regula generala.

Spre exemplu, la Sixaola, in sud, langa Panama, unde sunt unele din cele mai mari plantatii de banane din Costa Rica, oamenii locuiesc intr-un fel de ghetouri. Sate construite ispre pentru lucratorii de pe plantatie. Si acolo se vedea multa mizerie si saracie, cu namol pana in prag, ori vechituri si gunoaie parasite in praful curtii. Dar, cum totul depinde de om, la alte case erau ghivece la ferestre si tufe de verdeata la intrare. Omul sfinteste locul.

Si mai este o chestie, asta cu drumurile. Acum m-a palit, desi este foarte evident. Logic. Daca nu e un oras mai mare, peste tot, nu doar in Guanacaste, drumurile secundare nu sunt asfaltate. Sunt forestiere sau cu un strat de smoala pentru nivelare si peste pietris si nisip. Deci prafuite. Daca ar fi totul mai ca-n palma, nemteste, americaneste, fara praf, atunci totul ar fi mai dezvoltat. Iar asta ar insemna mai putin verde, mai putine paduri, mai putina natura. Mai multe constructii, mai multi oameni, mai multi turisti, mai mare aglomeratie. De obicei, un drum pavat a insemnat inceputul distrugerii unei frumuseti virgine, paradisiace.

Pana la urma, Costa Rica stie mai bine ca dezvoltarea nu aduce doar lucruri bune. Pura vida capata acum un nou inteles.

Va urma…