Cu Yago, la cateva minute de viata, asteptand pe vasul de toaleta sa iasa placent
Cu Yago, la cateva minute de viata, asteptand pe vasul de toaleta sa iasa placent
Cu Yago, la cateva minute de viata, asteptand pe vasul de toaleta sa iasa placenta

Mi-a venit dintr-o data. M-a palit ca trebuie sa scriu asta, aici. Ca o marturie a trairii mele puternice din acest moment. Ca o dovada solida ca intentia si gandul meu exista. Ca o decizie pe care o spun sus si tare ca sa fiu sigura ca Universul o intelege. Ca o inspiratie pentru zilele gri cand nu o sa vreau sa scriu niciun cuvant, daramite o pagina noua.

Vreau sa scriu mai mult despre nasterea naturala. Mai mult despre cum s-a nascut Yago. Nu numai niste articole pe blog. O carte intreaga, o carte dedicata lui Yago, universului nostru. O carte care sa ajute toate viitoarele mamici sa-si inteleaga mai bine corpul si drepturile. O carte care va fi incomoda, a dracului de incomoda, o carte pentru care o sa ma urasca unii oameni mai mult decat deja o fac. Si pentru care o sa-mi fac si mai multi „prieteni”. Dar o carte care, in incomoditatea ei, sa schimbe ceva. Fie doar si numai putin din mentalitatea si prejudecatile societatii actuale legate de nasterea unui copil. Va fi modul meu de a fi schimbarea pe care o vreau in lume.

De cand Yago s-a nascut Seb m-a incurajat sa scriu o carte despre toata experienta dar si despre toate informatiile pe care le stiam despre travaliu, nastere, corpul femeii in acest proces ori bebelus, ca parte activa a actiunii. Atunci, hormonii din mine m-au facut sa zic ca da, o s-o scriu. Dar in mai putin de-o luna, n-a mai existat nicio vorba despre asta. Eu, in mine, stiam ca-s doar niste vorbe-n vant. Eu, sa scriu o carte, cu adevarat, de-aia cu capitole, multe pagini, prefata, incheiere si poza mea pe ultima coperta, da, sigur. Lenea mea e stapana mea. In curand si Seb s-a prins ca-s prea comoda si imprastiata pentru o astfel de misiune.

Si nu stiu de unde, acum m-a lovit hotararea. Ba stiu cum m-am decis. Un cititor a pus un comentariu frumos pe facebook prin care mi-a oferit o energie pozitiva cat Atlanticul si o determinare colosala. Ii multumesc, a fost inspiratia de care aveam acum, in acest moment, nevoie. Printre altele a pus un link catre doi oameni frumosi cu doi copii la fel de frumosi. Ei traiesc in Costa Rica, in sanul naturii, in mijlocul junglei, inconjurati de vegetatie luxurianta, milioane de fructe si de-un ocean mai cald ca al nostru. Seb ma tot bate la cap sa ne mutam in Costa Rica, cam de cand Oana, alta fiinta minunata, s-a mutat cu sotul si fetita din Suedia pe coasta de vest a Americii Centrale, in Costa Rica.

Pana azi, mi se parea un pic… imposibil mutatul in acolo. Cu doua pisici, un caine si un storcator de frunze mare cat China. Yago e la purtator, cu el e usor de calatorit. Mi se mai parea greu pentru ca nu-mi inchipuiam cum ne-am castiga traiul acolo cand si aici facem ceva  neconventional pentru bani. Daca acolo nu va merge sa vindem haine pe plaja?! La astea ma gandeam cand am zis ca nu, nu ne mutam acolo, poate doar intr-o vacanta mai lunga, dar atat, nu mai mult. Dar azi, cand am dat click pe profilul de facbook al celor doi americani si am vazut pomii cu mango din jurul casei lor si nucile imense de baby-cocos si culturile de ananas si ciorchinii intregi de banane, toata mancarea aia proaspata si vie, am scapat de toate grijile. Am stiut, cumva, ca n-are rost sa te preocupi de aspecte pe care nu le poti controla, trebuie doar sa crezi ca poti. Si vei reusi. Acolo vreau sa traim. Mai aproape de natura, mai aproape de natural.

Si vazand pozele cu viata lor simpla si frumoasa, am tanjit si eu sa avem asa ceva. Si m-am gandit imediat la bani. Nu prea avem bani, cu ce bani ne mutam intr-o tara in care nu stim ce vom munci? Trebuie sa mai strangem nitelus iar acolo nu ne lasa Dumnezeu sa murim de foame. Si in secunda doi am gandit ca voi scrie carti. Seb imi spune mereu ca-s talentata la scris. Mie nu mi se pare, adica e ok, insirui niste ganduri care cateodata sunt amuzante si alte ori au si ceva inspiratie. Dar nu-mi suna a mare talent. Numai ca nu mai e vorba despre mine si talentul meu, ci despre informatia pe care vreau s-o dau mai departe. Iar despre nastere naturala am adunat o gramada de cunostinte, din teorie si din practica, si le-ar sta bine intr-o carte, legata. Si ar ajuta multa lume sa vada ce este, cu adevarat, venirea pe lume a unei noi fiinte.

Si acolo, intr-un hamac, voi scrie carti. Poate nu voi face bani din asta suficienti pentru trai, sau poate voi ajunge o scriitoare cunoscuta si cartea, cartile, se vor vinde. Mi-e egal. In acest moment, mi-e egal. Nu voi astepta sa ajungem in Costa Rica ca sa incep sa scriu. Deja am facut planul cartii pe o agenda ce Seb mi-a cumparat-o la inceputul anului. Sa fie ea oare predestinata? E prima agenda pe care mi-o cumpara… Si ma intreb, cum de a facut-o el acum, mai ales ca niciodata de cand suntem impreuna n-am folosit o agenda?