Vreau de mult timp sa scriu despre sarcină şi naştere, aşa cum sunt ele în realitate şi cum omul modern nu ştie să le privească. Vreau să scriu cel puţin o carte despre asta. Vreau multe. Pot puţine. Fac puţine, mai exact. Îmi caut motive şi scuze, spun că timpul nu-i de partea mea, încept să scriu, încep capitole, nu termin niciunul. Mi se pare că-i atât de mult de spus despre acest proces fiziologic încât nu voi reuşi niciodată să schiţez măcar esenţialul.
Dar trebuie să scriu, lumea are nevoie să se trezească, chiar de nu ştie încă. Dragoste cu sila nu se poate, dar când vine vorba să-ţi cadă vălul de pe ochi, chiar de nu vrei şi te-npotriveşti, pentru că ţi-e mai comod să trăieşti în continuare cu ce ştii, sămânţa adevărului tot a fost sădită. Trezirea e apoi iminentă. Nu vreau ca persoanele care citesc blogul ăsta să gândească ca mine şi nici nu vreau să bag nimănui în cap cu forţa lucruri de bun simţ, logice, naturale şi perfect adevărate despre anatomia umană. Vreau că nici eu nu mai ştiu ce vreau. Vreau să scriu despre ce-am aflat şi ce-am trăit. Şi să ajut astfel oamenii să facă o schimbare. Şi să le fie mai bine.
Şi dacă o carte mă sperie prin volumul mare de muncă ce-l cere şi mă lasă azi, la nişte luni bune de când am început s-o scriu într-o mare dezordine de idei, mi-am propus să scriu idei scurte pe blog, când am ceva timp de net.
Aşadar. Femeile, când sunt însărcinate, caută cu ardoare doctorul ideal cu care să nască. Aşa ne-a făcut sistemul de proşti, încât să nici nu gândim că putem fără el. Să fim total dependenţi de altcineva, de oricine altcineva, dar nu de noi. De fapt, nu proşti, proşti suntem atunci când refuzăm să ne documentăm, în ciuda informaţiilor pe care le aflăm. Mai mult decât proşti, suntem fricoşi. Şi pudici. Oricărei femei îi e frică să nască, de aici şi procentul imens de naşteri prin operaţie cezariană din societăţile moderne. Şi ne e ruşine de corpul nostru, de funcţia noastră reproductoare, ne e ruşine să vedem un copil la ţâţă şi ne e ruşine să recunoaştem că copiii ies prin vagin. O să revin mai jos la relaţia dintre sentimentele, emoţiile şi preconcepţiile ce le purtăm şi cum afectează ele procesul natural al naşterii.
Acum, revenind la doctor. Femeia trebuie să înţeleagă că sarcina şi naşterea sunt lăsate de natură şi că nimeni nu poate să le îndeplinească mai bine decât corpul în care au loc. Sună aiurea, s-o spun altfel. Corpul femeii şi copilul ce se naşte sunt singurele persoane de care e nevoie pentru ca naşterea să aibă loc. Corpul are hormonii necesari care să declanşeze travaliul, să dilateze colul uterin şi să împingă afară copilul. Şi copilul are hormoni care, cel mai probabil, dictează începerea travaliului. Copilul este cel care se roteşte în uter, la puţin timp înainte de a ieşi prin vagin, se roteşte ca să intre prin deschizătura lăsată de oasele pelvisului. El e parte activă la naştere, dar doctorul, spitalul, sistemul, îl tratează ca pe un pepene care trebuie să iasă printr-un orificiu imposibil de mic, sigur greşeală crasă a naturii. Am întâlnit comparaţia asta de prea multe ori şi oameni buni, e foarte greşită. Şi foarte dăunătoare femeii însărcinate ce aşteaptă să nască. O face să se aştepte la lucruri îngrozitoare şi ghici ce, lucruri îngrozitoare va trăi.
Un pepene e un pepene, nu se poate modela, ca să încapă printr-un loc mai strâmt. Ori oasele craniene la bebeluşi sunt nesudate şi asta e lucru mare în perioada de platou, când dilataţia gâtului uterului e maximă şi micuţul se pregăteşte pentru coborârea prin vagin. Apoi, cum nici copilul nu-i un pepene, nici femeia nu e o chestie rigidă şi metalică. Cum copilul se modelează ca să încapă prin pelvis, şi oasele bazinului femeii se pot depărta de aşa natură, de ordinul milimetrilor, şi femeile care au simţit durerile din perioada de platou ştiu la ce mă refer, sau de ordinul centimetrilor, prin simpla schimbare a poziţiei corpului. E chestie simplă şi logică. De bun simţ. Când stăm întinse pe spate, deschiderea bazinului e minimă. Dacă stăm într-o poziţie oblică spre verticală, bazinul e mai deschis. Dacă stăm în patru labe, deschiderea e cât se poate de mare. De aici rezultă ceea ce multă lume ştie: poziţia clasică din maternităţi, în care femeia nu numai că stă întinsă pe spate dar are şi bazinul uşor ridicat în sus, cu picioarele atârnându-i pe suporţii metalici ai mesei ginecologice, este cea mai dificilă poziţie de naştere. Da, se nasc copii aşa, dar cu greu şi destul de traumatizaţi. Împinşi de cotul moaşei, din afară, sau vacuum sau forceps. Sau cezariană.
E mult de spus, acum o să sar la altă idee, cea cu epiziotomia. Că se leagă cu pepenele. Deci, cum nici copilul nu-i un pepene, nici muşchii perineali ai femeii nu sunt de fier. Sau de lemn. Că există, acum mai puţini, înainte mulţi, doctori care spun/spuneau că copilul nu poate ieşi din vagin (sau iese greu şi cu mare întârziere) dacă vaginului nu i se aplică o tăietură cu bisturiul. Numita epiziotomie. Vaginul se taie în interior şi-n exterior, ca să fie lărgit. Adică, încă o dată, natura ne-a făcut defecte. Copiii noştri nu pot să ne iasă din pizde pentru că nu au loc, e prea îngust spaţiul. Ce s-ar fi făcut omenirea în atâtea şi atâtea milenii fără epiziotomia medicinii? Rămâneau înăuntru…. Acum, în ziua de azi, ideea vehiculată de mediile medicale este că fără epiziotomie muşchii dintre vagin şi anus, adică exact zona ce suportă cea mai mare presiune când copilul coboară din uter în vagin şi iese afară, deci aceşti muşchi ce se cheamă perineali se vor rupe în aşa hal încât vindecarea va fi grea, lungă şi foarte dureroasă.
Dar nu, nu e aşa. În primul rând că dacă doctorii şi moaşele NU intervin în cursursul firesc al naşterii, nu aplică proceduri de rutină sau de nerutină, dacă nu grăbesc femeia să împingă şi dacă n-o stresează şi n-o sperie înşiruindu-i toate relele din lume ce se pot întâmpla (numai medicii pot să facă asta, să-ţi dea o asemenea spaimă tocmai atunci când ai nevoie să fii liniştită, încrezătoare şi relaxată), deci DACĂ TOATE ASTEA NU AU LOC, muşchii perineali se întind şi se pregătesc pentru cea mai mare întindere din viaţa lor. Milimetru cu milimetru, minut cu minut, contracţie cu contracţie. Că nici copilul, odată intrat pe drumul final, pe canalul naşterii, nu coboară într-o secundă (sunt şi astfel de cazuri, în special la femeile care nu sunt la prima naştere). Capul, dacă copilul se naşte cu capul înainte, va bomba pizda (vă ruşinaţi, aşa-i, că am folosit cuvântul ăsta, dar nu e o înjurătură, e cuvântul cunoscut de români pentru organul genital extern al femeii – copilul nu bombează doar muşchii perineali când se pregăteşte să iasă, toată partea asta se umflă, se întinde: labiile, clitorisul, pielea dintre labii şi clitoris, deci nu numai muşchii dintre anus şi vagin).
Şi vaginul, sub presiunea capului şi a corpului care coboară şi vrea să iasă, se deschide, tot mai mult. Dacă femeia rămâne relaxată şi nu ascultă de cerinţele inutile şi super-dăunătoare ale moaşei care-i ţipă să împingă, ci împinge doar când simte nevoia (e o nevoie cam la fel ca la caca, când te scremi şi simţi că trebuie să împingi; deşi multe femei nu au simţit deloc că TREBUIE să împingă, corpul lor a făcut totul, copilul se naşte şi fără împingeri), tot ansmablul de muşchi implicaţi la ieşirea copilului se întind ca şi cum ar fi ceva ireal. Fără să se rupă. Aşa de perfecte am fost lăsate. Să putem să scoatem prin vagin un copil, fie el şi destul de grăsun şi cu capul destul de mare, fără să ni se rupă pizda. Dar ştiţi ce? Astea nimeni nu ni le spune, nici mamele noastre, nici la şcoală, că educaţia sexuală de la şcoală se face în altă direcţie, în niciun caz n-ar pregăti viitorii părinţi, viitoarele mame, să ştie la ce e bun corpul lor. Şi cum ne mai e şi ruşine să vorbim despre pizdă, clar nu vom accepta să ne uităm la nişte fotografii care prezintă o pizdă dilatată la vreo 10 cm diametru şi cu un căpuţ păros pregătindu-se să vină-n lume. A, aşa ceva e scârbos. Dar nu e, că dacă ni se pare scârbos, atunci vom nega putinţa corpului de a se deschide, de a se întinde, de a nu se rupe la aşa forţe şi presiuni. Şi vom ajunge să ne fie frică de naştere, în sine, sau de naşterea naturală, vaginală. Şi atunci să ajungem să fim generaţia cezariană. Despre toate implicaţiile negative ale cezarienei, programată sau de urgenţă, scriu altă dată.
Şi dacă perineul se rupe, pentru că la o femeie aflată la a doua sau a nu ştiu câta naştere, copilul poate să coboare mai rapid şi, astfel, muşchii perineali să n-aibă tot răgazul necesar să se întindă încetişor şi pe-ndelete şi să plesnească când copilul iese afară, atunci vindecarea nu va fi deloc aşa de grea cum ne sperie medicina. Că mai uşor se vindecă şi se lipeşte un ţesut în urma unei rupturi decât în cazul unei tăieturi. Cel puţin aici, la treaba despre care vorbesc. E dovedit, trăit de mii şi mii de femei, indubitabil. Şi, mai ales, de bun simţ.
Altă chestiune. Dacă femeia cere şi i se face anestezie epidurală în timpul travaliului, copilul nu se va mai roti ca să-şi potrivească căpuţul pe intrarea în canalul vaginal, asta se ştie, se întâmplă în majoritatea epiduralelor. De aici complicaţiile binecunoscute motivate de doctori cu „copilul are capul prea mare, nu încape prin pelvis”, încercările de împingere a copilului de către persoane terţe, adică metoda aia cu moaşa urcată pe burta femeii. Sau aspirarea copilului cu un fel de vacuum, chestie nasoală de tot şi pentru mamă, în care doctorul bagă instrumente… avea femeia dureri de la contracţii şi apăsat pe burtă, dar acum e şi mai şi, de 20.000 de ori mai şi. Chestie şi mai nasoală pentru copilaş, care e tras afară forţat, se alege în cel mai bun caz cu vânătăi şi-n cel mai rău caz, sechele pe viaţă. La fel si cu forcepsul. Naşterea cu ajutorul instrumentelor este de evitat, nu încape îndoială. Ştiu, femeile sunt mulţumite că au născut, în sfârşit, că copilul trăieşte, şi-i mulţumesc doctorului pentru că a fost acolo, prezent cu instrumentele lui salvatoare. Şi sunt convinse că dacă nu erau în spital, copilul ar fi murit. Dar nu, complicaţia nu a apărut de la disfuncţiile corpului mamei şi de la mărimea nepotrivită a bebeluşului. Complicaţiile sunt doar rezultatul intervenţiilor medicale. Anestezia, în cazul ăsta.
Legat tot de anestezie, o chestie pe care majoritatea femeilor care cer epidurală n-o ştiu. E un act de total egoism. Femeia alege epidurala ca să nu mai simtă durerea contracţiilor atât de intens. Dar ştiţi ceva? Copilul e în interiorul acelui muşchi imens care se strânge, adică se contractă – UTERUL. Şi el simte durere în timpul travaliului, nu numai mama lui. Anestezia o anesteziază pe mamă ca să treacă mai uşor prin travaliu, dar efectul ăsta de morfină nu e şi la copil, nu-l ajută să treacă mai fără dureri cât timp uterul în tot strânge şi-l presează din minut în minut. Da, clar, copilul se alege cu efectele secundare ale anesteziei, adică ale substanţelor chimice prezente în medicament. De aia nici nu se mai roteşte aşa cum natura i-a lăsat pe copiii omului să se rotească în uter înainte să iasă de acolo. De aceea, un copil născut după o anestezie epidurală este mai puţin activ odată născut. De aceea şi întârzierile în alăptare, că-i moleşit săracul, nu prea simte încotro trebuie să caute ţâţa, cum să tragă. Epidurala e şi ea de evitat. Eliminarea durerii din timpul travaliului are multe soluţii simple şi naturale, multe multe înainte să se ajungă la anestezist.
Acum, de fapt de vreo lună de zile, citesc o carte fabuloasă despre relaţia dintre frică şi o naştere cu probleme şi complicaţii. „childbirth without fear” de Grantly Dick-Read. Face parte din bibliografia ce o parcurg ca să-mi documentez viitoarea carte, ca să-nţeleg mai bine ce mi s-a întâmplat când l-am născut pe Yago, ca să-mi explic mai bine toate problemele obstretice şi nu numai pe care le au femeile când nasc.
Pe lângă lipsa de timp pentru lectură, mi-e greu s-o citesc şi pentru că autorul e englez şi cartea-i scrisă în prima jumătate a secolului trecut. Vocabularul meu de engleză nu merge atât de departe, n-am studiat un astfel de lexic ce n-apare în filme, asta-mi face înaintarea grea în lectură. Dar, în ciuda acestor inconveniente, cartea este fabuloasă. FABULOASĂ!
Ar trebui tradusă în română şi în spaniolă şi în toate limbile pământului atât de folositoare este pentru… oricine. Pentru oricine e interesat de cum i se vor naşte copiii sau nepoţii. Dar mai ales pentru mame. Cum să zic ca să vă conving s-o citiţi? Este salvarea voastră. E ieşirea din frică. E ieşirea din ignoranţa presărată cu false adevăruri şi cu mituri, şi intrarea într-o stare de linişte, calm, înţelegere a anatomiei umane şi a procesului naşterii.
Într-o epocă în care medicalizarea naşterii cuprinsese ţările dezvoltate, el a venit şi a spus că e ceva ce obstreticianul nu ia în seamă: emoţiile femeii ce naşte. El a făcut legătura dintre emoţii şi procesul fiziologic şi explică într-o carte destul de lungă cum emoţiile negative sunt cele care ne fac să trecem prin dureri groaznice în timpul travaliului. Frica, ruşinea şi vina pe care le simţim pe parcursul vieţii, pe parcursul sarcinii le vom simţi şi-n travaliu. Iar de aici, complicaţiile binecunoscute. Mecanismul durerii este unul simplu, autorul face şi schiţe şi explică legătura dintre muşchii uterului şi sistemul nervos simpatic şi parasimpatic. Da, intră în detalii tehnice de anatomie, dar dacă eu am înţeles, şi engleza mea nu-i grozavă, oricine poate.
Mă opresc aici, nu o să fac recenzia acestei cărţi, unu că n-am terminat-o încă, doi că mi-ar lua mult timp. Sper să fie citită de cât mai multă lume. E o carte schimbătoare de vieţi. Omul vorbeşte de nişte concepte care se aplică în toate aspectele vieţii, nu numai în naştere.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.