Sau fotografii cu alăptarea. La oameni și la alte mamifere. Ca adolescenții să vadă măcar undeva, dacă în familie sau pe stradă nu mai alăptează nimeni. Ș să știe că e ceva natural și perfect normal ca mama să-și alăpteze copiii

Când lumea mă îndemna mai demult să scriu cărți, că ar fi cărți minunate pe care lumea le-ar cumpăra, am zis sceptică ”Da, da, sigur”. Au trecut ani, scrisul meu s-a schimbat, nu cred că s-a îmbunătățit stilul, doar că eu m-am schimbat și cuvintele mele la fel. Plus interesele și temele pe care am început să le abordez. Spre exemplu, când cineva mi-a spus prima dată să scriu cărți era prin 2006 și eu scriam pe un forum de motociclism aventurile pe care le aveam eu la drum cu motocicleta mea, un vechi ”Nipru”. Acum nu mai scriu deloc despre motociclete, mai mult, nici nu mă mai interesează motociclismul. Ce ți-e și cu viața asta, cum te poartă. Atunci eram atât de pasionată de nu-mi imaginam viitorul fără motor, fără enduro, fără motocross. Mi se ridica părul pe mâini numai la sunetul unui motor. Acum suntem la Sibiu și tocmai se desfășoară pe aici Red Bull Romaniacs iar eu nici n-am fost să mă uit la Prolog.

În urmă cu un an și jumătate când m-am hotărât să scriu o carte despre nașterea lui Yago acasă nici nu-mi imaginam că peste câteva luni asta nu o să mi se mai pară relevant. Draftul doi al cărții nu a mai pus accentul pe nașterea lui Yago, iar draftul trei este mai mult despre nașterea medicalizată decât despre nașterea cu blândețe, nașterea naturală. N-are a face, n-am terminat niciuna din aceste cărți, nu mai emit predicții, nu știu cum arată viitorul și ce-mi vor scrie gândurile.

Cert este că prima mea carte a fost să fie asta. ”Poveste de trezit copiii – Cum venim pe lume”. O carte despre sexualitate, reproducere, naștere, alăptare, creștere atașată. Dar o carte în special pentru copii, chiar dacă multe mămici care au citit-o mi-au zis că e bună și pentru femeile însărcinate.

Din asta am învățat o lecție importantă despre care citisem în cărțile lui Deepak Chopra. Anume că trebuie să fii maleabil cu planurile tale. Adică manifești intenția de a face un lucru, pui voință și imaginație în asta și vizualizezi rezultatul la care vrei să ajungi, dar TE DETAȘEZI de acest rezultat. Eu am fost chitită pe cartea despre nașterea lui Yago încât mult timp nu am lucrat nimic că eram blocată în ea. Nu curgea și nu vedeam în ce direcție s-o continui. De-abia după un an și trei luni de la primul rând scris ispre pentru carte și trei drafturi pe care le-am început entuziasmată zicându-i lui Seb ”Știu cum o să fie cartea!” m-am relaxat și Universul mi-a dat ideea cărții ăsteia mici, de educație sexuală pentru copii.

Și mă bucur că a fost așa. S-a văzut că era menită să vină, și să vină acum, din cum s-au sincronizat toate în viața noastră. Adică am scris-o rapid, am pictat-o rapid și am publicat-o la fel de rapid. Din 23 aprilie când, într-o librărie din Santa Cruz de Tenerife mi-am zis că trebuie să scriu cartea asta și până în 16 iulie, când am lansat-o oficial în fața publicului la Sibiu n-au trecut nici trei luni. Nu se putea asta dacă nu așa i-ar fi fost destinul. Gândiți-vă și la partea financiară. Puteam eu s-o scriu și s-o pictez, dar dacă nu aveam cu ce s-o tipăresc, degeaba. Nu știu cum ar fi fost, probabil că am fi căutat sponsori, sunt multe site-uri unde tu îți prezinți proiectul, în cazul meu această carte, și oamenii donează cât vor. Probabil că am fi găsit o soluție, dar sigur ar fi durat mult mai mult decât a durat acum.

Unii dintre voi își amintesc cât de greu ne mergea cu banii în decembrie, când am scos la licitație un tablou pictat de mine (apropo, încă e de vânzare). Vânzarea ambulantă pe plajă mergea foarte slab, trăiam din ce mai câștiga Seb cu site-ul lui (și a lui Popescu) de știri, Ora de Sibiu, maică-mea ne-a plătit în vreo trei luni chiria, ce mai, ne târâiam. Apropo de asta, ne-a emoționat foarte mult o cititoare care ne-a trimis pe PayPal o sumă simbolică de bani. A fost un gest uimitor de omenie. Și alt gest minunat a venit din partea unui alt cititor, la fel de necunoscut, care era în acea perioadă în vacanță în Tenerife. Omul vroia să ne scoată din impas dăruindu-ne mai mult decât o sumă simbolică. Ceva de genul ”vă cumpăr tabloul, dar nu-l vreau”. L-am refuzat. Cărțile de dezvoltare personală spun să nu refuzi niciodată cadourile, în special banii. Dar am simțit că nu este în regulă să primim de la un necunoscut niște bani mai mulți. Jena, rușinea, nu știu ce, prejudecățile, convingerile legate de bani, etc. Poate că dacă citeam de mică cărți despre legile universului și modul corect în care să privești banii, i-am fi acceptat donația omului cu naturalețe.

După revelion lucrurile s-au îmbunătățit pe plajă, dar n-au excelat. Suficient pentru mâncare și chirie. Prin februarie, tot mai prost. Din nou. În martie, la început, eu eram jos de tot. Deprimată, irascibilă, mâncam mult între mese și noaptea și am culminat cu o criză de plâns pe nisipul plajei după o zi în care nu vândusem nicio rochie. Fuseseră trei luni în care nu mai scrisesem nimic la cartea pe care o începusem în noiembrie. În ziua aia de martie aveam programare la o terapeută în acupunctură și naturopatie. Fusese o ”întâmplare”, o frumoasă întâmplare de-a universului, o vecină ne făcuse programări încă din decembrie (naturopata avea agenda foarte plină).

Terapeuta mi-a găsit multe dezechilibre nutriționale, candida intestinală, pancreas leneș, dezechilibru hormonal. În alt articol, dacă îmi fac timp să-l scriu, povestesc tot. Pe scurt, femeia mi-a spus că deprimarea și lipsa de viziune și de poftă de viață vine de la carențele pe care le am, în special de triptofan (unul din cei 8 aminoacizi esențiali, responsabil cu producerea de serotonină, hormonul fericirii, printre altele). Și femeia mi-a mai spus că-n mine zace o imensă forță creatoare. Că nu e natura mea să fiu sociabilă (eu știu că nu sunt sociabilă, dar de multe ori sufăr că nu pot fi mai prietenoasă), ci să creez.

Poate așa le spune la toți, și, de ce nu, cu toții putem crea. Nu o facem pentru că nu credem că putem. Ne credem incapabili și mici. Credem că măreția este destinată doar geniilor.

Cert este că după întâlnirea cu Coni, așa o cheamă pe nemțoaica naturopată, am fost alt om. De a doua zi am reînceput să alerg (și n-am mai renunțat până în ziua de azi, cea mai lungă perioadă din viața mea când mă țin consecvent de o rutină de exerciții fizice), am luat suplimente naturale și vegetale de triptofan, mi-am aranjat din nou, pentru a mia oară în viața mea, dieta alimentară și am renunțat la tv (de vreo 4 luni adusesem de la o cunoștință un televizor cu plasmă pe care Seb mi-l conectase la internet – în perioada asta cred că am văzut toate filmele cât de cât de văzut de pe filmehd.net și filmeonline2013.biz – eram groaznic de leneșă și cum dormea Yago, cum îmi dădeam drumul la un film).

Într-o zi când Seb a ieșit cu Yago și Maloun la plimbare, am simțit o energie pozitivă imensă și am împachetat televizorul. Era greu, diagonală de 110 cm, dar într-o oră am reușit să-l bag în cutie. Cel mai tare a fost că Yago, care avea și el o oarecare rutină cu ăl televizor, că privea Gallina Pintadita aproape zilnic jumătate de oră, nu a zis nimic când s-a întors acasă. S-a comportat ca și cum n-ar fi fost niciun televizor în casa noastră în ultimele luni. La vreo lună după ce televizorul dispăruse de pe dulapul din salon a plâns cerând Gallina Pintadita, stând lângă cutia de pe terasă (că am împachetat TV-ul, dar nu am scos cutia din casă).

Aia a fost singura dată când l-a mai cerut. Acum suntem la Sibiu, am stat și la soră-mea unde sunt două televizoare în casă, dar nu a manifestat nicio atracție spre desenele animate care mai rulau câteodată pe ecran.

Revenind în martie. După întâlnirea cu Coni, pe plajă s-au îmbunătățit lucrurile. Știu că gândeam ”de-ar fi să vindem azi ceva, ca să avem bani să cumpărăm pastilele homeopate pe care ni le-a prescris Coni”. Și am vândut. Și nu doar într-o zi, ci două luni. Fără zi cu zero vânzări, cum multe erau până atunci. Când i-am povestit, Coni a spus că lucrurile bune au început să curgă în viața noastră. Așa a fost. Am făcut în două luni bani cât n-am făcut în tot anul precedent. Prin aprilie mi-a venit ideea și energia să scriu această carte, și am avut și banii să venim în România să o publicăm și s-o lansăm. Imediat după ce am cumpărat biletele de avion spre România, exact atunci când plănuiam să schimbăm și mașina că e veche și nu e lună în care să nu i se strice câte ceva, atunci s-a oprit robinetul. De unde până atunci veneau femeile puhoi să cumpere rochile mele de parcă nu mai văzuseră rochii, acum era ca și cum aș fi fost invizibilă.

Așa ne-am dat seama că nu e doar o întâmplare. Că am făcut bani și apoi nu am mai făcut. Adică erau exact cât trebuia pentru venirea în România și toate costurile implicate de călătorie și tipărirea cărții. Ca și când Universul a zis: nu e destinul vostru să vindeți haine la infinit pe plajă, banii ăștia i-ați făcut pentru a vă schimba viața. Pentru a căuta vocația. Pentru a începe să scrieți cărți, să duceți un mesaj optimist și important în lume.

Oamenii pot interpreta în fel și chip tot ce li se întâmplă. Eu am ales să gândesc așa:

Mi-a venit ideea acestei cărți care vorbește copiilor și părinților despre capacitatea înăscută a corpului uman de a procrea, de puterea corpului feminin de a da naștere și de a-și alăpta copiii. Și mi-am dorit s-o scriu, ca lumea să știe adevărul. Am scris-o. Cine are deja cartea mea, știe că e o poveste simplă. Nu pare greu de scris. Nici nu a fost. Mi-a curs lin. Mai greu mi-a fost să o ilustrez. Dar a devenit ușor când am zis ”Pot să-mi ilustrez cartea. Pot să pictez un bebeluș. Pot să pictez un perineu dilatându-se”. E uimitor cât de multe putem face atunci când înlăturăm barierele din capul nostru, bariere ce singuri le ridicăm. Ca și cum ne-am dori să nu avem succes. Și eu am zis POT și am putut. Instantaneu. Sau în câteva zile. Sunt unele ilustrații la care se vede că nu mi-au ieșit prea grozav. Am lucrat cât de mult am simțit că trebuie, am șters de nenumărate ori, dar nu am renunțat.

Și au venit și banii pentru a scoate această carte în lume. Să o vadă lumea și să ajute oamenii. Prin asta mi-am dat seama că era destinul acestei cărți să iasă. A fost să fie așa, să o scriu eu, să o pictez eu, mai stângace pe alocuri. Să schimbe mentalități, să înfrumusețeze vieți. Cred că eu m-am nimerit numai să fiu autoarea acestei cărți. Doar pentru că am intrat într-o librărie și nu mi-a plăcut ce am văzut într-o carte de educație sexuală pentru copii.

Eu mi-am găsit vocația în viață. Am vorbit despre ea și în articolele din decembrie și ianuarie. Vocația este acel lucru pe care-l faci cu toată ființa și pasiunea ta, e lucrul la care te pricepi, ai o experiență directă. Și o faci fără să simți că muncești. O faci cu cea mai mare plăcere. Vocația este acea muncă pe care o faci și nu o simți ca pe o muncă dar care îți și aduce bani. Dai valoare oamenilor și oamenii te plătesc pentru asta. Conceptul de vocație este explicat de foarte mulți psihologi și antrenori de dezvoltare personală, în ultimele luni am cumpărat și citit multe cărți pe această temă.

Vocația mea este să scriu. Acum despre naștere, cine știe, mai târziu poate despre cum să îți învingi teama și să scrii cărți. Poate că vă par arogantă. Dar e ceea ce simt că vreau și pot  să fac. Cartea ”Poveste de trezit copiii – Cum venim pe lume” s-a lansat de câteva zile. Dar se vinde nesperat de bine. Va fi un succes. Ne întoarcem peste câteva zile în Tenerife și începem traducerea ei în spaniolă și engleză. Până la sfârșitul acestui an o să fie tradusă și în germană.

E o carte care merită să fie prezentă în fiecare casă, în fiecare familie. Cum am spus și la evenimentul de lansare de la Sibiu, în viață trebuie să știm care sunt cunoștințele ce ne sunt folositoare și care sunt mai puțin folositoare. A cunoaște adevărul despre naștere face parte din cunoștințele care fac diferența dintre chin și extaz, dintre naștere traumatică și naștere blândă, dintre naștere răpită și naștere respectată.

La lansarea cărții mi-a picat fisa. Următoare carte va fi cu aceeași temă, dar scrisă pentru adolescenți și tineri. Că a venit un prieten la eveniment și a cerut să i-o semnez pentru nepoții lui viitori, că fiul e deja mare (16 ani) și nu mai are nevoie să citească despre lucrurile ăstea, pentru că deja le știe. Da, știe probabil despre sex și reproducere, dar ce știe despre naștere și alăptare? Așa că e nevoie de o carte corectă din punct de vedere biologic și pentru adolescenți. Eu cred că și asta e bună, dar prea sumară. Adică adolescentul are nevoie de mai multe explicații și mai multe imagini.

Dacă e timpul ca ea să iasă și dacă eu sunt persoana care trebuie s-o scrie, evenimentele se vor lega la fel ca la această primă carte a mea, cum am povestit mai sus. Inspirația, povestea, schițele, fotografiile, banii, tiparul, lansarea. Așa cum o văd eu acum, va fi o carte cu multe fotografii, cum ar fi cea a cervixului – câte din femeile care citesc acum acest text știu cum arată un cervix? Și, mai ales, câte și-au văzut propriul cervix? Eu de abia acum vreo 3 luni am trăit revelația asta. Iar dacă acum vă întrebați care-i rostul acestei nebunii, auzi, să-ți vezi cervixul, gândiți-vă doar la asta: cu cât te cunoști mai bine, pe tine, corpul și mintea ta, cu atât înțelegi mai bine procesele care au loc în corpul tău. Cunoașterea cervixului și a legii sfincterelor este de o importanță fundamentală într-o naștere blândă, fără ”complicații” și ”accidente”.

Sau fotografii cu alăptarea. La oameni și la alte mamifere. Ca adolescenții să vadă măcar undeva, dacă în familie sau pe stradă nu mai alăptează nimeni. Ș să știe că e ceva natural și perfect normal ca mama să-și alăpteze copiii
Sau fotografii cu alăptarea. La oameni și la alte mamifere. Ca adolescenții să vadă măcar undeva, dacă în familie sau pe stradă nu mai alăptează nimeni. Ș să știe că e ceva natural și perfect normal ca mama să-și alăpteze copiii

Până una alta, ne vedem la Brașov, mâine, 21 iulie 2014, pentru lansarea primei mele cărți ”Poveste de trezit copiii – Cum venim pe lume”. Librăria Libris, ora 18.00

––––

Cartea se poate cumpăra online de pe site-ul ei www.cumvenimpelume.ro