Sunt lipsa de eficiență în persoană. Mă ridic de pe scaun c-am amorțit, zic să bag măcar juma de oră de bicicletă. Îmi caut pantalonii de ciclist cu cracii negrii și-i caut pierduți. Din nou. Mă duc la dulapul din dormitor și nu-s. Mă-ntorc în atelier (ce-a devenit birou și loc de joacă pentru Yago) că poate erau pe spătarul scaunului de la ușă, unde-i mai pun în grabă când vin de la antrenament și nu i-am văzut. Nu-s. Mă-ntorc în dormitor, poate erau pe comoda lui Yago, cea mereu încărcată de haine aruncate în ideea că le aranjez când am mai mult chef. Nu-s. Mă duc la culmea de haine de pe terasă, deși nu-mi amintesc să-i fi spălat. Normal că nu-s. Nu mă deranjez să mă gândesc să-mi caut și ciorapi, dacă tot sunt acolo. Intru nemulțumită în casă timp în care-mi amintesc unde i-am pus. Mă duc în baie și da, sunt mototoliți în coșul de rufe. Îi iau și-i miros între craci. Hmmm. Încă mai merg o tură, nu put prea rău. Îi trag pe mine, sar puțin, intru în spiritul de ciclist, mă uit în oglindă, hai că nu sunt așa de grasă, cu egării ăștia negrii arăt chiar sexy, eu, personal, m-aș fute o dată.
Buuun. Am pantalonii. Acum bustiera. Asta știu unde e. În atelier, pe același scaun de lângă ușă. Mă duc în atelier și nu, nu e. Aaa, stai, am avut-o ieri, la tenis, deci trebuie să fie… Unde? Poate în dulapul din dormitor. Mă întorc în dormitor (pentru a câta oară?) și când să iau bustiera care zăcea pe mormanul de tricouri, chiloți și pijamale de pe etajeră îmi dau seama că parcă n-aș lua-o, că afară bate vântul și e un vânt rece și nimic nu e mai urât ca curentul de vânt rece ce-l simt pe șira spinării transpirată, sub jacheta de ciclist, când o iau la vale-n viteză. Deci îmi trebuie un tricou. Ăla negru cu beneton pe el e bun, dar unde e? Parcă l-am pus în baie, pe coșul de rufe, în ideea să se usuce și să-l mai folosesc o tură. Câteodată transpirația mea nu e criminală. Mă duc în baie și-n baie nu atârnă nimic de margine coșului. Descopăr tricoul printre rufele murdare, șifonat și jilav. Pute a hoit, o fi alunecat cu vreo rufă aruncată-n viteză. Ce tricou să iau?
Hai mai bine să-mi pun șosetele, că ș-așa mi-e frig la tălpi. Mă duc în dormitor la sertarul de șosete și acolo doar mici ghemuri drăgălașe de șosete de copil blond. Da, uitasem, Yago a decretat că sertarul de șosete e doar pentru șosetele lui. Pe-ale noastre le-a vârât cu forța în sertarul de mai sus, la chiloții lu ta-su. Trag sertarul și nimic, doar boxeri și chiloții cu caracatiță ce i i-am cumpărat în toamnă și-l încăpeau și care acum îi vin și-mi scoate ochii că el a slăbit în ultimele luni că îi intră curu-n caracatiță. Mă duc pe terasă sigură că măcar una din cele două perechi de șosete de sport ale mele agață acolo, uscate de vreo trei zile, ca și restul de rufe de pe culme, dar pe care n-am avut niciodată tragere de inimă să le bag prin dulapuri, care de pe unde vine. Nop, nici acolo.
Mă-ntorc în atelier, posibil îs acolo, sub scaunul de lângă ușă, pe ghetele de ciclism, unde le mai pun după vreo tură, ca să se usuce transpirația pe ele, că poate nu se usucă până mâine, în caz că le spăl, și să am. Murdare sunt mai bune ca șosetele lui Seb, mari și lăbărțate. Mi-am propus de prin octombrie să-mi mai cumpăr niște șosete scurte, pentru pantofii de ciclism. După cum se vede, n-am ajuns. Aseară am fost cel mai aproape, dar mi s-au părut scumpe. 3 la 2,99 euro, m-am gândit c-oi găsi la inter sport mai ieftine. Seb zice c-am ajuns mai rău ca hagi tudose. Dar nu găsesc șosetele nici în atelier. Mă-ndrept spre baie, nervoasă. Scotocesc prin coșul cu rufe și nu dau de nicio rudă de șosetă de sport.
Conștientă deja că dau ture de nebună prin casă și n-am pe mine decât o piesă din toată costumația de ciclist, îmi zic că parc-aș scrie despre titirezul nebun, neglijent și împrăștiat ce sunt (nu mereu). Mă-ntorc în atelier, mă așez pe scaunul de pe care am plecat în urmă cu 10 minute pe motiv că-mi amorțise curu și voiam să ies cu bicla, la calculatorul care nici nu apucase să intre în stand by și scriu. Neglijent, intim, sincer. Ca scriitorii ăia adevărați, care publică beletristică.
Acum sunt aici, 15 minute după, cu curul din nou amorțit, transpirată toată de la pantalonii lungi de ciclism de pe mine și-mi dau seama că nu oricine poate fi Petronela Rotar.
Știu unde găsesc o pereche de șosete. Am băgat-o aseară în geantă, când am fost la tenis, dar n-am mai apucat să jucăm că Yago n-a mai vrut să rămână la bunică-sa. Încă mi-e mister unde-i cea de-a doua. Trebuie să-mi cumpăr niște șosete.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.