Afară suflă vântul. Ce bine că-i vorba de alizeu şi nu de crivăţ. Aşa. Deci suflă. Oceanul e ciufulit şi cam singur, bărcuţele obişnuite ce transportă turiştii în jurul insulei stau cuminţi în port. Doar armasul şi fred olsen se ţin temerari de cursele lor regulate prin arhipeleag. Mă rog, şi eu dacă aş fi feribot m-aş băga fără preget în furtună, aşa, pentru că pot. Am văzut azi un film cu navigatori, de ăia adevăraţi, pe bărci ce zici că-s coji de nucă cu nişte steguleţe de coctailuri înfipte-n cur. Oameni care cutreieră oceanele-n lung şi-n lat, stăpâni ai lumii libere, conchistadorii propriilor lor lumi.
Şi, ca de fiecare dată când văd o astfel de peliculă, mă păleşte revelaţia că m-am împotmolit. Lumea-i lungă şi foarte lată, ce fac eu într-un singur loc, doar uitându-mă la ocean? Dimineaţă, prânz şi seară, variabil între 6 şi 10 ore pe zi? Fă ceva, îmi zic, fii mai aventuroasă, trăieşte mai liber, mai aproape de natură! Du-te cu curentul, ăla oceanic, nu altu’, foloseşte vântul, umflă-ţi pânzele, cutreieră lumea, nu crede-n limite! Ce să zic, mă trezesc rapid la luciditate. Realitatea că trebuie să strângi mult mai multe salarii pentru a putea fi zburdalnic prin lume e prea reală ca să pot s-o uit pentru mai mult de câteva minute. Ca un munte înalt pus în mijlocul situaţiei.
O altă realitate e că pe lângă bani mai trebuie şi o şcoală pentru mânuit chestiile ălea care fac o barcă să meargă-nainte în loc să se răstoarne, adică implicit două lucruri pe care le ocolesc aşa, nativ: studiul şi consecvenţa. Plus că de unde ştiu eu că întra-adevăr sunt o fiică a mării? Da, e adevărat, am ieşti odată cu o coajă de nucă în largul coastelor, da’ pot înseamna ceva important două ore de tangaje în jocul valurilor? Probabil că-mi caut scuze. Oricum, mi se pare mai simplu să fiu aventuroasă pe uscat. Pantanal nu-i Pacific, da’-s convinsă că se scoate el la alte capitole.
*nu prea v-aţi prins despre ce vorbesc, nu? Nu-i nimic, nici eu. Nu este un text adevărat, cu conţinut, un cuprins sănătos şi-o încheiere cu tâlc sau fără, da’ încheiere. E doar că parcă nu mai ştiu să scriu. Sunt multe care-mi vin în capul ăsta al meu şi vreau să le trec pe blog, ca jurnal de emigrare sau doar de gânduri, da’ nu reuşesc să iasă şi să prindă formă. De aia am inaugurat de acum o nouă categorie care se cheamă „nici eu n-am idee”