Bunicile sunt bune. Fac dulceaţă de smochine şi pepeni muraţi, pită pe sobă şi saramură de curcă. Îţi împletesc ciorapi din lână şi mai că ţi-i bagă în picioare, au grijă să nu răceşti, îţi fac toate poftele şi te oblojesc când ai o durere. Te-ascultă cu adevărat pentru că par să aibă tot timpul din lume, îşi dau seama când minţi, te muştruluiesc cu dragoste şi te aşteaptă acasă cu răbdare. Şi te iubesc necondiţionat. Pe lângă toate ăstea, bunicile ştiu să folosească o maşină de cusut. Şi aşa îţi fac o fustă de vară sau îţi repară pantalonii rupţi de câini.

Bunicile au un singur mare defect. Pentru că sunt şi ele oameni, mor. La început nu prea se vede, dar vine un timp în care mor în fiecare zi câte puţin. Prima dată şalele, apoi picioarele, după care pofta de mâncare. Se duce totul şi se reduce totul. Singurul lucru care creşte, pe lângă suma anilor, este numărul tabieturilor. Da, şi orele petrecute la televizor. Într-un final, bunicile pleacă definitiv. Şi ăsta e momentul în care te prinzi cât de ingrat ai fost. Şi-ţi  zici că-ţi dai seama unde ai greşit, că vei şti să-i apreciezi pe cei rămaşi. Dar e  o promisiune care se scurge odată cu lacrimile.