Bunicile au defectul de a muri


Bunicile sunt bune. Fac dulceaţă de smochine şi pepeni muraţi, pită pe sobă şi saramură de curcă. Îţi împletesc ciorapi din lână şi mai că ţi-i bagă în picioare, au grijă să nu răceşti, îţi fac toate poftele şi te oblojesc când ai o durere. Te-ascultă cu adevărat pentru că par să aibă tot timpul din lume, îşi dau seama când minţi, te muştruluiesc cu dragoste şi te aşteaptă acasă cu răbdare. Şi te iubesc necondiţionat. Pe lângă toate ăstea, bunicile ştiu să folosească o maşină de cusut. Şi aşa îţi fac o fustă de vară sau îţi repară pantalonii rupţi de câini.

Bunicile au un singur mare defect. Pentru că sunt şi ele oameni, mor. La început nu prea se vede, dar vine un timp în care mor în fiecare zi câte puţin. Prima dată şalele, apoi picioarele, după care pofta de mâncare. Se duce totul şi se reduce totul. Singurul lucru care creşte, pe lângă suma anilor, este numărul tabieturilor. Da, şi orele petrecute la televizor. Într-un final, bunicile pleacă definitiv. Şi ăsta e momentul în care te prinzi cât de ingrat ai fost. Şi-ţi  zici că-ţi dai seama unde ai greşit, că vei şti să-i apreciezi pe cei rămaşi. Dar e  o promisiune care se scurge odată cu lacrimile.


0 răspunsuri la “Bunicile au defectul de a muri”

  1. Off Janinule cum ma intristezi tu pe mine…
    Eu o iubesc tare mult pe bunica mea..practic ea m-a crescut, ea a pupat unde a durut si ea m-a alintat chiar daca nu prea meritam uneori.Ii multumesc lui Dumnezeu ca e inca acolo teafara chiar daca sanatatea nu mai e aceeasi ca’n tineretile ei.Asa cum ai spus si tu batranetea sapa putin cate putin in puterile ei si desi a fost o femeie harnica si zdravana anii si-au intiparit adanc trecerea pe fata ei.Acum numai ridurile mai stau marturie a timpului trecut, o vad uneori mahnita ca nu mai poate sa faca totul asa cum ii placea …

  2. Îmi pare rău că te-am întristat, Corina, că i-am întristat pe cititorii mei. Dar suntem aşa orbi câteodată… avem nevoie de un duş rece. Eu mereu zic că-i voi vizita mai des, că-i voi suna zilnic, dar mereu se iveşte altceva mai important, mereu altceva.

  3. Ei bine si eu zic la fel, de cele mai multe ori uit si regret dupa aceea.In orice caz , cam la doua saptamani fug din Bucuresti ca sa-o mai vad putin…sa-i mai aud vocea..nu vreau sa ma gandesc ca am sa o pierd si n-am sa fiu acolo sa fi vorbit pentru ultima data cu ea, cred ca as suferi enorm…

  4. Înţeleg ce vrei să spui. Eu am rămas fără bunicile mele dragi. În ultimiii ani uitasem să mai trec pe la bunica care m-a crescut de mică. Dar am avut un vis. Şi am început să o sun şi m-am dus la ea, am stat de vorba, mi-am cerut iertare. În final, pe mine m-a văzut ultima pe patul de spital. Eu i-am adus preotul şi acolo mi-am cerut din nou iertare. Mi-e dor de ea în fiecare zi şi sper să mă fi iertat de acolo de unde este.

  5. coincidenta extrema..
    e ora 1, 2 februarie 2010. si la aceasta ora se intampla ca s-a ‘programat’ inmormantarea bunicii din partea tatalui.., eveniment la care nu am reusit sa ajung.
    N-a fost cea mai apropiata de sufletul meu. N-a fost ca bunica din partea mamei. Cred ca toti avem o bunica preferata ..sau nu?
    Dar tocmai ma gandeam la ea..si cumva chiar acum am descoperit acest titlu..
    stiai oare c-a murit bunica mea?

  6. Ica, ceva s-a întâmplat, cu siguranţă. Când am început postul voiam să scriu despre cum bunica mi-a reparat pantalonii rupţi de câinele de săptămâna trecută. Da’ a ieşit cu totul altceva. Condoleanţe!

    Bogdan, cred că niciun bătrân care n-are dureri fizice ori sufleteşti foarte mari nu vrea să moară.

    Sinsdesign, sigur te-a iertat. Bunicile sunt foarte înţelepte şi ştiu că iertarea este o virtute.

  7. Eu prefer sa mi-o amintesc pe bunica facand placintele alea fenomenale… Si pe bunicul, iesind din beci cu o carafa de vin negru, productie proprie… Si, daca ma gandesc mai bine, mi-i pot aminti pe toti patru, sfatosi, pe o banca sub mar, primavara, uitandu-se, cu drag, la cei trei nepoti care isi faceau de cap prin curea casei… Si , pe urma, placintele alea, din nou , yummy yummy 🙂 Bunicii nu mor niciodata, cata vreme ai de ce sa-ti aduci aminte de ei, crede-ma!

  8. Neamţule dragă, şi amintirile mor.
    Dar nu vreau să te scot din pasa ta emoţională bună, admir gândirea pozitivă. 🙂

  9. Ce a zis Neamtu mi-aduce aminte de ceva ce credeam cu tarie cand eram micuta , ca bunica mea va trai pentru totdeauna…era ceva magic legat de bunica, nimic nu o putea infrange pe ea, cu atat mai putin moartea…ce minte de copil aveam 🙂

  10. Revin la bunica ce a fost ingropata azi.. Nu stiam cum sa-i zic fiicei mele, Loulou(7ani) c-a murit strabunica ei. Si-am inceput asa: „Stii..bunica de la Ocna..a murit ..” . Zice ea:”Aha..cea tare batrana?..mi-amintesc !”
    Avea 97, trebuie sa zic. Iar Loulou era convinsa ca trebuie sa apuce suta.
    Zic : „saraca..nu a prins 100.”
    La care primesc raspuns..” Ei lasa, a prins totusi o varsta care ar fi bagat in pamant muuulta lume”..!
    Era ca si cum ea ma invata pe mine sa accept realitatea.

    multumesc, J

  11. Genială loulou. Unii copii sunt mai lucizi decât foarte mulţi adulţi şi au nişte astfel de faze în care stai şi te-ntrebi care-i omul mare.
    Să-ţi trăiască! (şi ea, şi pruncul).

  12. Desi e prima data cand sunt pe acest blog… mi-ai dat deja de gandit cu ceea ce ai scris. Ai dreptate, chiar daca ai spus-o asa, intr-un mod subtil.