Se întâmplă în fiecare zi lucruri rele în jurul meu, în jurul nostru. Ca vineri când un senegalez care vindea ochelari de soare pe plajă a bătut un turist cu furie şi fără dorinţa de a se opri. Sub privirile mele neputincioase. Dar la fel, în fiecare zi, dau nas în nas cu binele. Şi mă surprind zicând „îl iubesc pe Dumnezeu! Dumnezeu e cel mai tare”. Când binele ăsta mă păleşte pe mine, în mod direct, şi e prea mare şi prea mult, dau înapoi şi mă-ntreb de ce eu, că nu meritam aşa bunătate, că nu prea-s fapte bune în ograda mea…
Ultimul bine a venit printr-un mail, acum trei zile. Adresat mie. Începea aşa: „Draga Je, cind Dumnezeu imi vorbeste, eu il ascult. Asa ma gasesc intr-o postura noua…aceea de ajutor intermediar pentru cel de sus! mi-a spus el mie sa fac in asa fel incit sa pun o alta camera de fotografiat in mainile logodnicului tau cit mai curind” După ce-am citit acest paragraf, l-am recitit. Şi cu toate că nu erau cuvinte şi expresii complicate, nu am reuşit să-nţeleg despre ce este vorba. Ce intermediar? Ce cameră de fotografiat? De ce cât mai curând? Ce naiba se-ntâmplă aici?!?
Ca să vă rezumez continuarea, autoarea mailului spunea că este o fostă colegă de şcoală de-a lui Seb care a imigrat în Statele Unite ale Americii în urmă cu 13 ani. În „scrisoare” mai zicea că ne admiră pentru modul în care ne facem singuri drumul în viaţă şi că-şi vede viaţa ei de la 22 de ani, când a plecat din România, tradusă în povestea noastră. Şi pentru că Dumnezeu i-a dat mult bine, ea vrea să ne ajute. Da’ de fapt nu ea, că e doar o unealtă în mâna Domnului.
A trebuit să recitesc mailul de multe ori ca să cuprind totul. În gând, cu voce tare pentru Seb, iar în gând… Nu vă zic toate stările prin care am trecut şi discuţiile cu Seb pe marginea întâmplării, dar vedeţi voi, am oscilat de la refuz până la primire cu bucurie a darului. Că, în definititv, dacă unui om, în lumea asta largă, îi face plăcere să-ţi dea ceva, că aşa se simte el bine, că aşa are nevoie s-o facă, că gândeşte că ai trebuinţă de ajutor, că vrea să mulţumească divinităţii pentru binele primit de-a lungul vieţii, eu-s de părere că trebuie să primeşti. Şi să te gândeşti cum să dai şi tu, la rându-ţi, mai departe (da, recunosc, m-am inspirat din film când am zis dă mai departe).
I-am comunicat datele, adresa şi ieri ne-am pomenit cu un telefon. În care ne spunea, printre multe altele, că nu se pricepe la camere foto şi a ales ca mai bine să ne dea banii. Aşa că i-a trimis prin Western Union. S-o anunţăm când îi ridicăm de la oficiu, ca să ştie că e totul în regulă.
Pe mine m-a lăsat fără cuvinte. Credeam că astfel de lucruri se întâmplă doar în filme. Dar nu… Blogul bate filmul.