Din înţelăpciunea mea simplă (şi superficială, cum ar zice unii) spun că am învăţat un lucru valoros în ultimele luni: când Dumnezeu îţi dă ceva, îl iei! Ba chiar îl iei fără să faci mofturi… Îl iei cu mare recunoştinţă. Nu mă refer la un concept greu, ci la chestii banale dar în acelaşi timp fundamentale vieţii. Aşa cum este mâncarea. Cum cred că nimic nu este întâmplător în viaţă, atunci când găsesc un fruct pe jos, îl ridic, îl spăl şi-l mănânc. Pentru că tocmai de aia i-a căzut unui străin din pungă sau din mână, ca să ajungă la un om care are mai multă nevoie de el. Aici e mâna lui Dumnezeu, clar.
De când am venit în Tenerife au fost şi zile (puţine, dar au fost) în care ne căutam prin buzunare ca să găsim ultimii cenţi cu care să cumpărăm mâncare. Jobul meu a venit exact când tot ce aveam în portofele era un mare loc liber… Pe 20 şi ceva aprilie, la o lună şi jumătate după debarcarea pe insulă, am început munca şi după prima zi am trecut de la nivelul de zero euro la aproape 40. Şi zilele bune au continuat iar momentul a fost depăşit. Dar, înainte să-l depăşim, când stăteam pe malul Atlanticului la o partidă de snorkeling sau doar la plajă, nu de puţine ori s-a întâmplat să găsim o punguţă cu fructe abandonată pe plajă. Mere, pere, piersici, portocale. Iar când nu era o punguţă, era doar un fruct scăpat pe jos. Nu era problema că acasă n-aveam ce mânca, că de la Mercadona, dacă nu eşti pretenţios, cu 5 euro îţi faci mâncare o săptămână întreagă. Dar altă treabă e când eşti afară din casă… poţi să-ţi pui sendviş la pachet, dar când nu-ţi pui (din varii motive, poate că nu mai e brânză în frigider şi nici şuncă sau poate că ai plecat din grabă, sau, sau, etc.) şi nici bani ca să mănânci în oraş n-ai?
Ni s-a întâmplat odată, pe plaja Honda, să găsim un măr. După ce l-am poştit pe principiul eu o muşcătură, Seb o muşcătură, am binecuvântat momentul şi am mers mai departe. Gândind clar că mărul doar a deschis apetitul. Nu vă zic ce bucurie am trăit când am găsit al doilea măr, la nici trei metri de primul, şi apoi al treilea măr. Tot în zonă, două pere zemoase. Ăsta a fost un prânz grozav pe plajă, poate cel mai apreciat de mine… Acum două zile, într-un cu totul alt context financiar, s-a întâmplat ceva asemănător. Eram la muncă, pe plaja Torviscas, şi mai era cam vreo oră până la momentul mesei. Prânzul meu la muncă e compus, cel mai adesea, dintr-un sendviş făcut de Seb din pâine de casă făcută tot de el (şi e o minunăţie, credeţi-mă) şi un fruct. Şi cum mergeam eu aşa agale pe partea udă a plajei, acolo unde valurile spală nisipul, văd cum se rostogoleşte în faţa mea, odată cu retragerea valului, o mică minge.
Într-o secundă am băgat de seamă că mingea nu-i minge ci o perfectă nectarină şi n-am mai încăput în piele de încântare. Adică cum, eu mă gândeam cu mare poftă la senvişul care m-aşteaptă în pauza de prânz şi pac! apare un fruct să-mi aline aşteptarea? Tocmai atunci? Am savurat acea nectarină cum nici nu vă închipuiţi, chit că era bine murată în apa sărată a oceanului: coaja sărată, interiorul dulce şi zemos. Această întâmplare recentă m-a îndemnat să scriu despre momentele în care Dumnezeu îţi sare în ajutor în cel mai direct şi fără tăgadă mod. Ele sunt multe, dar noi, oamenii moderni, avem tendinţa firească de multe ori să găsim alte explicaţii… Dar, până la urmă, nu-i decât voinţa lui Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu îţi dă de mâncare, cred că e indicat să accepţi şi să zici „săru’-mâna pentru masă!”.
Întorcându-mă la nectarina de pe plajă, aţi putea crede că mi-a păsat că erau mulţi oameni pe plajă şi că o parte dintre ei m-au văzut ridicând nectarina de jos şi mâncând-o. Nu consider că este un lucru cu care să te ruşinezi, deci nu, nu mi-a păsat de ce ar fi putut crede lumea. Cum nici acum nu dau o ceapă degerată pe judecăţile agresive ale unor cititori. Şi dacă singurul contraargument care mai stă cât de cât în picioare e cel privitor la microbi, apăi eu cred că-s mai multe mizerii pe fructele de pe tarabele din piaţă sau din supermarket (se ştie că sunt mulţi oameni care le mănâncă nespălate… şi eu, când mă grăbesc, fac la fel) decât pe un fruct luat de jos şi apoi spălat. Şi lucrurile stând aşa şi nu altfel, de ce e tabu pentru societate „a lua de pe jos”? Pentru că oamenilor, pur şi simplu, le place să pună etichete, să considere şi să desconsidere, să gândească în termeni ficşi de „corect” şi „incorect” într-un climat în care nimic nu-i doar alb sau doar negru.