Nu mai știu cum este acum prin România cu locurile de muncă, având în vedere că în aproape șapte luni de când am plecat lucrurile s-au schimbat mult. Cel puțin nu știu din experiență directă, că altfel, mai ajung la mine frânturi de știri. Disponibilizări, micșorări salariale, scumpiri alimentare, biruri crescute, etc. Dar știu că aici, în Tenerife, cei care au job sunt respectați. Că lucrează în baruri, restaurante, hoteluri, parcuri de distracții, agenții imobiliare sau de turism, că vând haine pe plajă (ca mine) sau bilete de loterie pe stradă, că fac fotografii la surferi (ca Seb) sau fotografii cu papagalul, oamenii cu loc de muncă sunt puși undeva pe un podium: MUNCESC, ÎMI PĂSTREZ LOCUL DE MUNCĂ ȘI MĂ MÂNDRESC CU ASTA. E vorba de Insulele Canare, o parte a Spaniei care se confruntă cu o criză fără precedent în istoria ei: șomaj de 30%, falimentări masive și nesiguranță asupra viitorului. În aceste condiții, să găsești de muncă și, cel mai important, SĂ-ȚI PĂSTREZI LOCUL DE MUNCĂ, este o șansă teribil de mică. Da, în definitiv contează steaua fiecăruia în găsirea unui job și apoi hărnicia, competența și puterea de muncă individuală pentru păstrarea dreptului de a primi un salariu. Dar asta nu schimbă cu nimic cifrele și puterea de angajare foarte redusă.
Mândria apare că e vorba de oameni, și n-am văzut om laic care să n-o cunoască. Iar munca e o chestie cu care te poți mândri la fel ca și cu oricare alt bun pe care-l posezi. Omul se laudă cu tot, cu mașina, cu casa, cu mobila din sufragerie, cu școala la care-și dă copiii, cu vacanțele pe care le face și nu în ultimul rând cu locul de muncă pe care-l are. Și chiar dacă n-o face-n gura mare, față de prieteni, familie sau cine mai vrea să asculte, se mândrește în sinea lui de om normal. Ca să mă refer la mine, că deh, pe mine mă cunosc mai bine decât pe voi, dacă în România simțeam o mândrie că lucrez la Adevărul Holding (deși, în afară de faptul că-și plăteau oamenii la timp pe vreme de criză, nu le găsesc alte virtuți), aici simt încă o și mai mare mândrie că lucrez. Punct. Adică că am un loc de muncă care-mi aduce salariu zi de zi, fără întârzieri, fără probleme. E greșit? Tot ce e posibil… la urma urmei trufia este unul din păcatele capitale. Dar este o realitate în insulă. Ca mine sunt foarte mulți. Oameni care se mândresc pur și simplu că au unde munci, că au de unde lua bani, zilnic, săptămânal sau lunar. Mă întâlnesc cu un cunoscut, român, îl întreb ce face și-mi răspunde cu un soi de fală și automulțumire Merg la muncă! Muncește la un club de noapte (a se citi bordel) ca PR și banii pe care-i face (minim 1.000 de euro lunar), de vreo cinci ori mai mulți decât în România ca agent de pază, îi dau satisfacție. De aici mândria.
Întorcându-mă la mine și la Seb, am plecat din țară la timp. Am plecat din trustul Adevărul la timp. Chiar dacă am spus mereu că n-am plecat din țară de rău, de foame sau pe motive financiare, toate schimbările ce au lovit România, în general, și holdingul lui Patriciu, în special, în ultimele șapte luni, ne-ar fi lovit inevitabil și pe noi. Când ne-am dat demisia de la ziar aveam salariul în jur de 450 de euro. Nu știu dacă acum este mai mic cu 10% sau 20% același salariu de reporter la o sub-redacție locală, dar cert este că indicii de calitate a vieții în România au scăzut. N-are rost să detaliez, că voi, cei care locuiți încă acolo, știți mult mai bine decât mine. Aici câștig între 40 și 80 de euro zilnic, am o zi sau două libere pe săptămână și asta duce la un salariu lunar de aproximativ 1.500 de euro. De peste trei ori mai mult decât salariul de la care am plecat în martie. Seb face între 15 și 70 de euro pe zi, adică în medie 1.200 de euro lunar, în funcție de cum sunt valurile. Are zile libere atunci când școala de surf nu are lecții: adică când nu sunt valuri deloc sau când sunt valurile prea mari pentru începători. Nu o să vorbesc de toate celelalte aspecte ale traiului într-o țară civilizată, într-o insulă exotică, mă refer strict la bani: salariu mult mai mare, cheltuieli mult mai mici. Eu zic că e bine.
Acest articol nu este lăudăroșenie. Nu vreau deloc să mă mândresc față de voi cu viața noastră de aici. Nu vreau să pară că scriu despre banii pe care-i câștigăm într-o perioadă în care toată lumea-și păstrează confidențial salariul. Iar cei care și-l declară sunt cei afectați crunt de recesiune. Vorbesc concret, despre bani, pentru că vreau doar să înțelegeți că dincolo de riscul plecării de sub o umbrelă „‘sigură”, dincolo de imigrarea într-o țară măcinată de criză dar totuși MULT mai dezvoltată decât România, dincolo de toate acestea, este un premiu. Despre asta e vorba. A, da, și despre mândria de a avea un loc de muncă. Dar un loc de muncă plătit omenește.