NOP. E înşelătorie curată. Acest crab e doar marketing. Are carne cât de cât doar în picioare şi-n cleşti. Puţină în zona toracelor (poate că n-are torace crustaceul, da’ în zona aia de mijloc, de unde pleacă picioruşele) şi deloc în restul ambalajului. E ca în bancul ăla cu conserva de elefant în care cumpără un om săracu’ şi când desface conserva, conserva goală iar explicaţia vânzătorului e c-a nimerit probabil gaura curului (aşa era bancu’ sau asemănător, da’ aţi prins ideea). Numa’ că domnu’ crab nu e o conservă, e ditai carapacea dăruită de natură şi de bunul Dumnezeu. Şi toată-i goală. Risipă. Risipă. De trei ori risipă.
Pe cât e de mare, pe atât e de prost. Asta era expresia favorită a profei de botanică din generală (sau să fi fost zgripţuroaica de chimie?!) când se referea la vreun coleg de-al meu mai prost el, aşa, şi mai înalt. Io acum aşa-i zic acestui crab de Atlanticul de Nord: fratele meu crustaceu, pe cât eşti de mare, pe atât de prost. Carne – ioc, gust – slab, efort – nu merită. Iar preţul, zău că e nu exagerat, e extrem de exagerat: 5,10 euro (la Mercadona). Mă rog, după ce am terminat cu el, aşa, în vreo 15 minute (pentru că e rezistent, nu glumă), Seb a zis: Şi-acum, hai să mâncăm! Noroc că aveam şi altceva la masa de prânz pe lângă crabul lăudat.
Deci Seb a decretat (şi eu am supervizat): trebuie să ne reîntoarcem la vânătoare de crabi tropicali, de-ai noştri, pe digurile din Tenerife. Faţă de ăla mare şi prost din Atlanticul de Nord, de apă rece-rece, crabul nostru, mititel şi drăgălaş din plaja Fanabe e regele-regilor. Mic-mic, da’ plin de carne suculentă şi fragedă. Plus că e sărbătoare pentru papilele gustative. Şi ceea ce spun aici nu e deloc reclamă, sper că nu mă bănuiţi că am acţiuni la CrabulTropical SL. Că n-am.