Ne-am legat unul de altul de aproape cinci ani. Eu când l-am văzut prima dată mi-am zis ”uite așa soț vreau să am!” Era bărbatul altei femei și nu-mi imaginam că pot face să-l despart, să-i despart, și să-l fac al meu. Mi-era lege că nu mă bag între doi oameni așa… Dar a fost ceva mult mai puternic decât mine, clar, întâmplare nu. O forță care a ținut să ne aducă împreună. Aparținem oare cuiva sau suntem liberi să trăim cât ne e bine lângă cineva și să plecăm când lucrurile nu mai merg în direcția bună?
La început l-am iubit cu furie și cu mare gelozie. A fost aproape o patimă bolnavă, sunt criminal de posesivă. Nu mă puteam culca dacă nu-i adresam un cuvânt. Acum m-am liniștit, sunt mai domoală, îl iubesc la fel de mult dar pot să mă bag în pat fără să-i spun ”somn ușor!”
Au fost perioade în care ne-am gândit să ne despărțim, au fost perioade reci, au fost perioade când nu eram altceva decât doi colegi de apartament și au fost perioade în care ne-am urât teribil unul pe altul.
Nici nu-mi mai amintesc de ce au fost toate, sigur motive fooooooarte importante.
Și după, soare. Și Yago. Și ne-am căsătorit civil. Ne-am fi căsătorit dacă nu venea micuțul Yago? Poate că nu. În toată sarcina și la naștere, m-a făcut cea mai fericită femeie din lume. În zilele de după nașterea lui Yago cred că l-am iubit cu cea mai mare intensitate pe care am simțit-o vreodată pentru vreun bărbat. Au fost și hormonii, firește. Tremuram de emoție când mă gândeam la el.
Apoi am fost o lungă perioadă doar părinți. Și colegi de apartament. Și, cu deja o anume ciclicitate, din nou a venit pasiunea. Și certurile pasionale, și amorul pasional. Iar am zis că ne despărțim, vorbeam de divorț de data asta, aveam și un act care spunea că suntem legați.
Nici nu-mi mai amintesc pentru ce ne certam, sigur motive fooooarte importante.
Avea Yago peste un an când am zis că avem nevoie și de cununie religioasă. Și l-am cerut de bărbat. Nu-mi vedeam viața fără el, cel mai bun soț din lume, cel mai tandru tată posibil. A zis DA, cumva, nu știu de ce, nici el nu vede posibilă viața fără mine.
Și ne-am legat spiritual prin slujba sfintei cununii. Parcă suntem mai puternici de atunci. Eu știu că sunt mai calmă, parcă mi-au mai plecat din draci. Poate m-au ajutat și cărțile de dezvoltare personală pe care le citesc în ultimele săptămâni.
Și-l iubesc parcă mai pătimaș. Câteodată îmi vine să mă urc pe el, așa, din senin.
E soțul meu, Seb