Alăptarea nu ar trebui nicio secundă să fie pusă sub semnul întrebării. De către nimeni și, mai ales, de către mamă. Este ceva atât de natural, atât de normal, atât de firesc, încât a discuta prezența sau absența laptelui în țâțele din dotarea proaspetei mămici mi se pare o mare stupizenie. Mamiferele se definesc prin asta. Nasc pui vii și îi hrănesc cu lapte. Nu de la alimentară, nu din biberon, nu din copaci. Ci cu lapte de la sân. Omul este un mamifer, până la un punct, ca toate celelalte. Prezintă această funcție fiziologică, la fel cum le are și pe restul fără de care nu poate trăi. De laptele matern depinde supraviețuirea puiului iar natura a fost lăsată să răspundă acestei necesități fundamentale.

Numai că la om, în ultimul secol, au intervenit progresul tehnologic, nevoia de consum a societății și pierderea încrederii în corpul omenesc. Nimeni nu mai crede cu adevărat în perfecta lui capacitate de naște și a crește copii fără ajutor extern. Companiile producătoare de lapte formulă plăteasc cu sume uriașe campanii de promovare a alimentației bebelușilor și copiilor mici cu lapte de sinteză. Dar nu văd de ce ar trebui ca asta să îndobitocească în asemenea hal societatea încât să se pună sub semnul întrebării PUTINȚA de a alăpta. În ultimii ani, producătorii de lapte pentru sugari au schimbat tactica de vânzare și toți declară sus și tare că încurajează alăptarea maternă. DAR, în caz că mama nu are lapte sau nu poate alăpta din diverse motive, ei îți oferă soluția. Și tu, ca individ al societății de consum, rămâi cu două idei în cap din acest mesaj. Una e că laptele elaborat și produs de ei e genial pentru nou-născuți și copii mici. Și a doua, și cea mai importantă, că există posibilitatea ca mama să nu poată alăpta, posibilitatea ca laptele ei să nu fie bun, etc.

Iar asta e greșit. O idee rău intenționată, cu fundament pecuniar, care a avut rolul de a intra în subconștientul omului și a-l face să pună la îndoială natura și însăși viața. Cum să ai capul pe umeri și să poți să crezi că o femelă nu-și poate hrăni singură puiul, cu laptele secretat de propriile glande mamare cu care a lăsat-o înzestrată Dumnezeu tocmai pentru acest scop? Cum să crezi că a ținut un copil în pântece și i-a dat naștere pentru ca apoi să nu aibă lapte cu care să-l crească? Adică nu punem niciun moment la îndoială faptul că pisica își poate alăpta puii, dar când vine vorba de om, cel mai evoluat mamifer, hopa!, lucrurile sunt incerte, femeia poate sau nu poate să aibă lapte. Cel mai probabil nu, nu poate, pentru că săraca, e subiectul unor transformări, tot ale civilizației, că mănâncă prost și nesănătos, că trăiește într-un mediu de n-șpe ori mai poluat decât femeia de acum o sută de ani, că e sedentară, că duce o viață departe de natură, că e proastă, că e leneșă, etc. Iar dacă una sau câteva, ori un procent de z% (unde z este în continuă scădere în ultimele decenii) alăptează, atunci e lucru de mare mirare. ”Vai, și ai lapte?!?” vine întrebarea din partea societății.

Eu cu cei mai iubiți dintre oameni

ORICE FEMEIE ARE LAPTE. Pentru că așa funcționează sistemul anatomic. E o știință exactă, și, la fel de sigur că 1+1=2 așa de sigur e și că o lăuză și cu un copil viu rezultă două țâțe cu lapte. Așa merg lucrurile, așa funționează viața pe pământ, așa lucrează hormonii. Iar procesul de producere a laptelui începe înainte ca femeia să nască, imediat ce a născut sau după naștere. Marea majoritate pot produce lapte mai mult decât suficient pentru copilul/copiii lor. Se estimează că doar 1-2% din femei nu pot produce cu adevărat suficient lapte. Rareori sănătatea mamei interferează cu lactația, așa încât până și o mamă cu cancer la sân poate să-și alăpteze copilul iar o alta, purtătoare a virusului HIV, poate de asemenea să-i dea lapte de sân copilului cu risc minim de transmitere a bolii.

De cele mai multe ori, o producție de lapte scăzută este rezultatul unei stimulări insuficiente a sânului prin alăptare sau muls. Suplimentarea alimentației sugarului cu apă sau ceai, biberonul pe timp de noapte, suzeta, alăptarea copilului după program, etc., toate acestea fac ca sânii să fie stimulați insuficient. Ori dacă sugarul este alimentat exclusiv cu lapte de sân minim șase luni (iar exclusiv înseamnă exclusiv, adică doar lapte de la sân, direct din sân, fără suplimente de apă sau ceai), la cerere (iar asta poate însemna și la 15 minute, dacă copilul asta vrea) și fără niciun fel de program, posibilitatea ca mama să nu producă suficient lapte este nulă. În această schemă, alăptarea din timpul nopții este foarte importantă. Nivelul de prolactină (hormonul responsabil de producția de lapte) atinge un maximum noaptea, de aceea mesele de noapte (sau mulgerea nocturnă) sunt importante pentru producția de lapte. Astfel, eliminarea suptului de noapte duce la scăderea producției de lapte prin scăderea secreției de prolactină.

Înainte de masă

Apoi, suzeta este un mare dușman al alăptării și al copilului, în ciuda credinței generale care-o face să pară prietenul și salvatorul copilului. Atât de agresivă a fost promovarea ei de-a lungul timpului încât acum a devenit o chestie obligatorie când vine vorba de creșterea noului născut, ba chiar un obiect simbol al bebelușului. Așa o consideră părinții, care-o trec pe lista de cumpărături necesare înainte de nașterea copilului, așa o consideră pediatrii și așa o văd chiar și cei care n-au copii și n-au nici cea mai vagă idee despre cum trebuie crescut un copil. În prima săptămână de viață a lui Yago, când am fost la centrul de sănătate și am obținut confirmarea nașterii lui, i s-a făcut și proba călcâiului. Adică a fost înțepat cu un ac în călcâi și i s-au luat câteva picături de sânge pe o foiță de celuloză, o analiză ce depistează vreo trei boli. În paranteză fie spus, eu nu am fost de acord cu acest test, Seb a insistat. O înțepătură de ac este o înțepătură, iar un copil de numai patru zile o simte destul de traumatic. Așa cum bănuiam, Yago nu suferă de niciuna din bolile pentru care a fost testat, am primit rezultatul analizelor prin poștă, câteva săptămâni mai târziu. Și atunci, cât de liniștit era înainte de efectuarea testului, atât de tare a plâns și a țipat vreo cinci minute după. Mi se rupea sufletul. De acord, bebelușii pot plânge destul de des și destul de mult, dar când e bebelușul tău și știi că motivul pentru care plânge de nu mai are aer să respire este unul perfect real și fără îndoială dureros (și, mai ales, consimțit de tine), ai face orice să dai timpul înapoi și să-l protejezi de tot șocul și toată violența resimțite. Am închis paranteza.

Și după ce infirmiera a terminat de luat sânge, ca să oprească răcnetele micului Yago, a început febril să caute suzeta pe la gâtul meu, prin fularul-port-bebe în care-l țineam. ”Unde e suzeta?” întreabă ea cu o siguranță tristă și dureroasă. ”Ce suzetă?!?” îi răspund eu retoric, scârbită. ”Aaaaaaaa, nu îi dați suzetă!!!!” se miră ea. ”NU avem nevoie de suzetă când avem sân” i-am spus eu în timp ce-l puneam la țâță pe Yago, care Yago continua să urle printre înghițituri de lapte. ”Și nici mai târziu n-o să-i dați suzetă?” a încercat ea să ducă mai departe discuția, nevenindu-i să creadă că există oameni care nu cred în beneficiile miraculoase ale SUZETEI. Am lăsat-o în mirarea ei, nu merita efortul unui răspuns, eu avem de consolat un copil nu de luptat cu ingnoranța unei asistente. Grav e că societatea acordă mare credit cadrelor medicale iar adevărul dur este că cei mai mulți dintre medici și asistente (inclusiv cei din pediatrie) au o educație foarte restrânsă despre alăptare (doar dacă nu s-au informat singuri) deoarece nu este parte a materiilor care se studiază în școala de asistente sau la facultatea de medicină. Așa că părinții ar trebui să se documenteze singuri în loc să creadă că tot ce vine de la medici e demn de a fi crezut.

Tot înainte de masă

Copiii nu sug doar pentru hrană. Aceasta vine deseori ca o surpriză pentru părinți, dar copiii cer sân pentru multe motive. Le este foame, sete, sunt obosiți, îi doare ceva, sunt supra-stimulați, plictisiți, singuri, vor să fie îmbrățișați. Toate acestea sunt motive serioase pentru a suge. Credința că suptul este pentru copii doar o modalitate de a se hrăni pentru că le este foame poate produce multe probleme, deoarece părinții pot încerca să amâne supturile deoarece „nu se poate să îi fie foame, de abia a mâncat”. Mulți dintre noi am auzit persoane care dau acest sfat mamelor „Nu-ți lăsa copilul să te folosească drept suzetă”. Răspunsul la acest sfat este „Nu sunt suzetă, sunt mamă!”. Suzetele au fost inventate pentru a permite copiilor să își satisfacă nevoia de supt când mama nu este disponibilă (nota mea personală e că în primii doi ani de viață ai copilului, mama trebuie să fie disponibilă 24/7) și nu invers. Alăptarea este o cale ușoară, plină de pace prin care sugarii și copiii mici se liniștesc și dorm, într-o perioadă a vieții când nu au capacitatea de a face singuri acest lucru.

După masă 😀

Dincolo de astea sau mai presus de toate, a avea sau a nu avea lapte ține, la bază, de câteva zile. Primele zile de după naștere când totul poate fi atât de copleșitor pentru mamă, pentru noii părinți, încât să-i determine să renunțe rapid la procesul de învățare a alăptării, căci este de învățat, și să treacă la formula de lapte praf. Succesul lactației e strâns legat de prima săptămână, când răbdarea și perseverența sunt esențiale. Am înțeles asta pe pielea mea, când îmi venea să mă urc pe pereți de oboseală, epuizare, durere de sâni și neputință de a-mi alimenta cum trebuie copilul. În prima zi, colostru curgea puțin și greu. Având în vedere că stomacul unui bebeluș la naștere are capacitate de numai câțiva mililitri, nu era cu adevărat o problemă. Dar faptul că în prima noapte Yago a plâns foarte mult, probabil de foame, am zis noi, mi-a întins nervii la maxim. M-am muls și n-am încetat s-o fac, așa cum ne arătase moașa la cursurile prenatale, iar pentru cine n-a mai văzut în viața lui lapte ieșindu-i din sâni, operația este destul de grea și frustrantă. N-aveam pompă de muls, nici nu e nevoie dacă prinzi rapid mișcarea de muls cu mâna, mie mi-a luat însă ceva timp să învăț. După primele 24 de ore lucrurile s-au făcut mai roz, cu cât sugea mititelul mai mult, cu atât curgea mai mult colostru. După a doua zi, colostru a început să se îngălbenească și să devină opac din transparent cum era, pentru ca în a treia zi să am lapte alb în toată regula.

Cu cantitatea m-am liniștit rapid, dar durerile din zona mameloanelor au ținut vreo două săptămâni. În primele zile au fost groaznice, că din cauza poziției greșite de pus la sân, Yago molfăia sfârcurile cu gingiile. Așa am căpătat crăpături sângerânde la ambii sâni de am și plâns în câteva nopți la rând. De durere și de nesomn și de durere. Apoi, cam la cinci zile de la nașterea lui Yago, altă provocare pe frontul alăptării. Furia laptelui și angorjarea sânilor. Pentru că necesarul de lapte a lui Yago era de câteva zeci de mililitri pe zi și sânii începuseră să producă bine de tot de cu vreo două zile înainte, restul de lapte a umplut ”rezervorul” până la stadiul de împietrire. Sânii îmi deveniseră foarte tari, grei, umflați și de două ori mai mari decât înainte. Și foarte dureroși. La durerea de sfârcuri s-a adăugat durerea generală de sâni. Peste noapte s-au făcut imenși, asta a și cauzat instantaneu vergeturi. Adică azi eram ok, normală, iar mâine cu sâni de starletă siliconată XXL plus vergeturi.

Iar noaptea aia a fost înspăimântătoare. Febră de 40 de grade, delirări, dureri imense de sâni și frisoane cum n-am avut niciodată în viața mea, adică așa, vreo patru ore în continuu de frisoneală. Seb m-a tratat răbdător cu ceaiuri fierbinți și bidoane cu apă fierbinte puse sub plapumă, lângă mine. Cu transpirație și câteva rânduri de pijamale schimbate, am reușit să mă opresc din tremurat. Spre dimineață am putut să-l alăptez pe Yago care plângea rău de foame, mi-a scăzut și febra sub 38 și am scăpat de groaznica senzație de frig. Dușuri calde pe sâni, mulgere și iar mulgere, s-au mai îmblânzit. Seb mi-a cumpărat în aceeași zi o pompă electrică de muls și așa am scăpat de presiune și de durerea continuuă. Următoarea zi, când credeam că apele s-au liniștit, sânul stâng a început să mă doară foarte rău. Era fierbinte și, în ciuda mulgerii, tare.

Alăptându-l pe Yago pe malul oceanului

Am sunat moașa, m-a întrebat dacă este vreo zonă înroșită pe sân, acum că îmi zisese, parcă da, se vedea și roșu, deci da, am mastită. M-a chemat la centrul de sănătate să mă vadă, a confirmat că e mastită, rezolvarea – comprese calde și reci, golirea sânului și odihnă. Moașa știa că sunt împotriva medicamentelor nenecesare și dacă există o cale să le evit, aia o aleg. Dacă tratată astfel, infecția nu dispare ori se agravează, să iau antibiotice cu spectru larg. N-a fost nevoie de niciun medicament, am scăpat de mastită în vreo patru zile cu foi de varză zdrobite puse pe sân, comprese cu apă caldă (cu gheață nu am reușit, mă luau frisoanele când puneam punga de mazăre înghețată pe sân), masaje cu aloe vera (vechea noastră prietenă, cea pe care am purtat-o în glastră pe unde ne-am mutat și pe care Seb a plantat-o în grădina din fața terasei noastre în august, anul trecut) până ce intra gelul frunzei în piele, masaje cu ulei de gălbenele și de migdale, stat mult la pat, ceaiuri și alte lichide și golit des sânul cu pompa de lapte (mă rog, cât de des puteam, adică la vreo câteva ore). Toate, împreună, au funcționat.

După mastită am continuat să am dureri de sâni, în special noaptea. Până s-a reglat producția de lapte după nevoile lui Yago, am mai folosit pompa ca să-i decongestionez (la o masă, cum el sugea la un sân, celălalt se întărea destul de rău, așa că mulgeam câteva zeci de mililitri). Dar durerea m-a mai ținut încă vreo două săptămâni, însoțită de o mare sensibilitate la atingere. Între timp, crăpăturile de pe sfârcuri se vindecaseră și ele, cu aloe și cu ulei de gălbenele. Implicit a trecut și durerea de sfârcuri. Odată cu angorjarea sânilor, cu puțin înainte de mastită, mi-a apărut la una din axile un nodul dureros. S-a dovedit a fi doar o ”coadă” a glandei mamare, adică nimic periculos. Dar chestia asta m-a durut și m-a jenat vreo două săptămâni, după care s-a mai ”dezumflat”. Le-am trăit pe toate, toate relele care vin odată cu alăptarea. A fost greu dar am depășit victorioși perioada. Și deși poate părea ca o punte de netrecut, n-a fost crucială pentru alăptarea lui Yago. Am știut că voi alăpta indiferent ce mi s-ar întâmpla, prea eram hotărâtă să nu ajung în veci să-i dau lapte praf copilului meu. Dar multe mame nu pot trece cu bine peste aceste obstacole și așa pun capăt alăptării înainte de a începe cu adevărat. Sau dacă mastita ori altă problemă apare la câteva luni de la naștere, înțărcarea se întâmplă și mai firesc, logica (greșită) fiind că bebelușul a apucat câteva luni de alimentație cu lapte de sân, e suficient, a fost făcut tot posibilul omenesc (greșit).

Alăptez oriunde i se face foame micului Yago și, chiar dacă printre zâmbetele aprobatoare ale oamenilor din jur mai prind și priviri ușor dezgustate, nu cred că în Tenerife alăptatul în public este ceva tabuu.

Ratele de inițiere a alăptării sunt mari dar numărul femeilor care alăptează exclusiv scade vertiginos în primele luni de viață a copilului. Mamele se confruntă cu probleme ce pot duce la o înțărcare precoce (angorjarea sânilor, răni la mameloane, mastite, etc.) și în final ajung să ofere lapte formulă din lipsă de informații corecte și de sprijin adecvat. Alăptarea este un proces natural, dar în cultura de azi deseori devine dificilă. În materie de alăptare nu mamele eșuează, ci societatea. Într-o societate unde majoritatea medicilor au o instruire redusă până la absență în materie de alăptare și dau frecvent sfaturi dăunătoare, unde norma la naștere o reprezintă intervențiile care împiedică alăptarea, unde marketingul laptelui formulă este din ce în ce mai agresiv și unde mamele sunt făcute să se simtă rușinate că alăptează în public este de mirare că femeile mai alăptează.

Am scris acest articol deși, până la un punct, nu-l consideram necesar. Internetul este plin de articole și studii despre alăptare și laptele matern. Destule informații de calitate, nu mai era nevoie să fac eu o sinteză a lor sau o relatare a experiențelor personale. Dar am văzut cât este de necesar, cel puțin pentru oamenii din jurul nostru, când mi-am dat seama ce dezinformată este lumea. E ceva foarte ciudat. Toți au internet, deci acces liber la cea mai mare bibliotecă din lume, dar puțini vor cu adevărat să știe. Se mulțumesc cu credințele populare, cu poveștile din auzite și iau de bun tot ce spun pediatri și reclamele comerciale. Asta îi face un soi de experți în alăptare și când se întâlnesc cu o gravidă sau o proaspătă mămică se văd în depline drepturi de a-și împărtăși ”știința”.

Înainte să nasc eram întrebată dacă voi alăpta. În ciuda faptului că mi se părea o întrebare stupidă, răspundeam. Iar siguranța cu care răspundeam făcea aproape în toate cazurile interlocutorul să-mi dea replica ”O să alăptezi tu, dar dacă nu ai lapte?!?” Urmau apoi, invariabil, veșnicele povești cu ”Și eu ziceam că alăptez, dar n-a curs decât o picătură” sau ”Mi-au secat sânii după patru luni” sau ”Am rămas fără lapte în câteva săptămâni” sau ”Eu am avut numai colostru” sau ”Laptele meu nu era bun, copilul nu lua în greutate” sau ”Pediatrul mi-a zis că n-aveam laptele bun, copilul nu lua în greutate cum trebuie” sau ”Aveam laptele prea apos, nu se sătura deloc copilul”.

În mica localitate La Caleta

După ce am născut, întrebarea s-a schimbat: ”Și, ai lapte?” M-am obișnuit ca asta să fie subiectul fiecărei discuții atunci când ies în societate (adică când ies afară din casă 🙂 Dar tot nu m-am obișnuit cu nonșalanța cu care oamenii se văd responsabili, ba chiar consideră de datoria lor, să mă înștiințeze despre ”ultimele noutăți”. Că nu oricine poate să alăpteze. Că nu tot laptele de mamă e bun. Că laptele praf e la fel de bun ca laptele matern. Deci numai lucruri greșite. Oamenilor le place să informeze gratuit, fără să le fie cerută opinia sau ajutorul, și nu-și dau seama că nu fac altceva decât să dezinformeze. Iar scuza aia cu ”buna intenție” cu care-ți spun ei gândurile este o porcărie la fel de greșită, că nimeni n-are nicio bună intenție când se apucă să-i povestească aiurea-ntramvai unei mămici despre cutăreasca care avea lapte rău sau xuleasca pe care pediatru a sfătuit-o să-i mai dea și biberon  noaptea, să se odihnească și ea săraca. Nu am găsit o persoană care să-mi spună o poveste pozitivă despre alăptare. Atâtea experiențe rele și atâta energie negativă, la fel ca poveștile cu complicații la naștere care mi se spuneau atunci când ziceam că vreau să nasc acasă. Un fel de ”Da, ai dreptate, corpul uman o ști el să facă toată treaba asta, da ia uite ce i s-a întâmplat lui cutăreasca!”.

Sunt privită cu un fel de mirare de persoana care află că da, am lapte, și da, îl alăptez exclusiv de la sân. Iar când persoana asta, pentru că e ”binevoitoare” și vrea să afle totul ca să-și poată oferi toate informațiile utile pe care le deține, aude că nu voi înțărca copilul niciodată, adică las asta la cheful și inițiativa lui, că se va întâmpla la 4 sau la 5 ori, probabil, la 7 ani, fie, las să curgă natural laptele, până când e cerut, apăi când aude asta, deja eu am două capete, vreo șase brațe, pielea mi-e de un verde închis și-i acoperită de-o zeamă scârboasă. Adică sunt extraterestru 🙂 ”Cum adică, 4 ani? Tu glumești, nu?!” Și persoana mai că nu vrea să glumesc, ca să-și etaleze în continuare prețioasele cunoștințe din domeniu: ”Păi după un an nu mai e bun, e apă chioară. Ce rost are să te chinuiești?!”

În conformitate cu cercetările antropologice, vârsta naturală de înțărcare pentru specia umană este undeva între 2,5 și 7 ani. OMS și UNICEF recomandă ca alăptarea să continue până la minimum 2 ani. Alăptarea poate și trebuie să continue cât timp este dorită atât de mamă cât și de copil. Laptele de sân nu se transformă brusc în apă doar pentru că sugarul a atins o anumită vârstă. Laptele de sân continuă să aibă grăsime, proteine, glucide, vitamine și minerale, anticorpi etc, atât timp cât copilul este alăptat.

Societatea noastră se aşteaptă ca toţi copilaşii să fie înţărcaţi imediat ce au început să mănânce mâncare solidă în cantitate suficientă, ca şi cum alăptatul la sân ar fi doar un mod de a depăşi situaţia până când puiul e în stare să se hrănească “ca oamenii mari”, ca şi cum doar ceea ce se mănâncă cu furculiţa şi cuţitul ar fi mâncare “adevărată”. Alimentaţia artificială, devenită standard, a dezvoltat în noi ideea că alăptatul la sân e doar un mod de a hrăni copilul şi nu un mod de a-l îngriji din toate punctele de vedere (de a-i proteja sănătatea, de a-i da un start corect sistemului imunitar şi celui neuro-endocrin, de a-l consola, îmbrăţişa şi adormi), asa cum este de fapt. În societatea noastră, alăptarea unui copil care vorbeşte şi merge este văzută drept o anomalie stranie, dacă nu chiar drept o perversiune. Pentru că în societatea actuală copilul alăptat este în general un bebeluş de câteva luni, suptul este asociat doar cu fazele precoce din viaţa unui individ; a vedea un copil mai mare la sân este derutant, deoarece copilul respectiv face ceva “de bebeluş”.

Cea mai frumoasă și deplină iubire ce am simțit-o vreodată 🙂

Când am mers la spital cu nodulul de la axilă, doctorul obstretician, o tipă foarte tânără, mi-a zis că va dispărea după ce opresc alăptarea. M-a întrebat cât timp vreau să alăptez și când i-am zis 2-3 ani minim, a scos ochii ca melcul. ”Cuuuum, 2-3 ani?!?” a întrebat extrem de contrariată, de parcă îi mărturiseam că-i dau copilului să bea vodkă. ”Asta minim, că eu mă gândesc la vreo 4-5 ani!” i-am răspuns. ”Exclusiv?!?!?!? Doar lapte de sân?!?” mai întreabă ea, din ce în ce mai întoarsă pe dos. ”Bineînțeles că nu exclusiv, voi alăpta exclusiv minim 6-7 luni, apoi copilul va mânca ȘI alimente solide”.

Mă așteptam ca ea să știe niște adevăruri aflate la îndemâna tuturor? Da, oarecum, până ce am aflat că ei, doctorii, nu învață multe lucruri la facultate, au cărți despre boli dar nu și despre sănătate. Oricum, când mi-a spus să nu alăptez copilul cu sânul afectat de mastită, că laptele ăla e rău, ci să-l trag cu pompa de muls și să-l arunc, mi-a fost clar că știința ei este în colțuri. Infecția în sân nu trece la copil prin lapte, astfel că nu trebuie oprită alăptarea. Pentru eliminarea nodulului de la axilă ea mi-a recomandat, mai pe ocolite, să înțărc copilul în câteva luni! I-am spus că dacă nodulul nu prezintă niciun pericol pentru sănătate, nu e o problemă reală, deci n-am să-l privez pe copil de ceva fundamental pentru creșterea și dezvoltarea lui cum e alăptarea. Iar pentru mastită mi-a dat vreo trei feluri de medicamente, antibiotice pentru infecție, antitermice pentru febră și încă unele. Eu venisem la ea pentru nodul, nu să mă trateze de mastită. După întâlnirea din aceeași zi cu moașa, îmi era clar ce am de făcut, așa că i-am zis că n-am de gând să iau nimic pentru mastită.

S-a făcut verde. ”Cum adică?!?” Păi febra poate să scadă de la sine, când a terminat corpul de luptat cu infecția. Antitermicele nu-și au rostul, ba chiar încurcă. Aveam temperatura de 38 cu 3, nu era totuși o temperatură care să sperie, avusesem cu o zi înainte 40 de grade. Iar mastita poate dispărea și fără antibiotice, iar dacă există șansa asta, nu văd de ce le-aș lua, mai ales că alăptez. Împotriva voinței ei, a făcut un compromis și a zis că pot să refuz paracetamolul și ibuprofenul, dar în niciun caz antibioticele, că infecția se poate agrava dacă nu iau medicamente, că dau apoi în septicemie și mor. ”Antibioticele sunt fundamentale!” a mai zis. Siiiiiigur, fundamentale pentru creșterea industriei farmaceutice!

Tot prin La Caleta. Cu Yago în fularul-port-bebe (nu-mi place numele de wrap dat eșarfei de purtat bebelușii), pot părea însărcinată

Așadar, că este simplă scuză sau problemă reală, slaba producție sau lipsa lactației pot fi depășite cu răbdare, voință și, mai ales, cu gândul la minunăția care s-a născut. Ca de încheiere, din punctul meu de vedere, alăptarea n-ar trebui să fie opțională, în nicio societate, oricât de democratică ar fi ea. Ci o urmare firească a nașterii. Laptele matern este cea mai bună alimentație de care poate avea parte copilul în primele luni de viață. Și, mai mult decât atât, este o metodă disponibilă oricărei mame. A-i refuza copilului asta mi se pare o crimă. Nicio formulă de lapte nu poate echivala avantajele laptelui de mamă. Și oricât de mult s-ar chinui producătorii, ce-i făcut în laborator artificial rămâne în veci pururi, iar ceva artificial niciodată nu poate să bată ceea ce natura deja oferă cu generozitate. Mai mult decât atât, acest produs artificial aduce cu sine și dezechilibre, iar că laptele praf produce diferite probleme de sănătate nu este o noutate. Așadar, și cu asta voi supăra multă lume, alăptarea nu trebuie să fie alegerea femeii, ci obligația mamei. Cred că problema trebuie pusă din punctul de vedere al copilului, nu din cel al femeii (deși și femeia are de câștigat în urma procesului), pentru că laptele de sân și alăptarea direct de la sân este un drept de necontestat al ființei ce vine în lume.

*paragrafele cu litere înclinate sunt reproduse din articolele Înțărcarea naturală și Mituri despre alăptare. Pentru toți părinții de bebeluși găsesc că-i obligatoriu de parcurs seria de articole despre alăptare prezentată pe Attachement Parenting (sunt traduse în română) și măcar ultimele studii și articole publicate pe site-ul Organizației Mondiale a Sănătății (sunt în engleză). De asemenea, pe aceste site-uri, și în multe alte părți, se poate afla despre toate beneficiile și avantajele alăptării, eu nu am dezvoltat ideea pentru că nu era tocmai pe subiect (plus că am plecat de la premisa că toată lumea care vorbea despre a avea sau nu lapte în țățe cunoaște, în mare, avantajele alăptării).

**textul de față e scris în mare parte cu o mână, când una, când cealaltă, din motive ușor de ghicit 😀

🙂