bazaconii într-o zi fără duş

Poţi să ai o zi bună când o începi prost? Dacă eşti un optimist incurabil şi gândeşti doar pozitiv, fiecare zi este o zi bună. Pentru că, hei, mereu sunt lucruri pentru care trebuie să fii recunoscător, cât de nasoala ar sta treaba. Dar eu nu sunt o optimistă incurabilă. Am momentele mele, bineînţeles, dar, în fond sunt o olteancă afurisită cu o atitudine de neîncredere faţă de oameni, balauri şi nori. Iar când ziua mea începe prost, e nevoie de toată providenţa din lume ca la venirea nopţii să fiu în toane bune. Azi am ieşit din nou în lume fără să fac duş. Pentru a doua oară consecutiv şi a cincea de când locuiesc în acelaşi bloc cu domnu’ pătraş, şeful de scară. După ce ultima dată mi-a explicat că balauru-n situaţia noastră este centrala cea în voia ei declanşatoare, o lună şi aproape o săptămână a trecut în pace, fericire şi apă caldă. Că şi uitasem de situaţia în care mă trezesc să merg la serviciu şi n-am apă de duş. Până ieri. Nici măcar călie nu era, ca data trecută. Rece gheaţă, ca-ntr-un râu de munte în toiu iernii. Am curăţat locurile esenţiale şi toată ziua a mers pe dos. Ştiţi cum e să ţi se pună pata pe creier. Gândind că centrala iar a declanşat, aseară n-am mai bătut la uşa şefului de scară. Dar azi-dimineaţă, nimic diferit. Aceeaşi apă de tot sloiu. Cu apă încălzită pe aragaz (mulţumesc Seb), mi-am adus aminte de copilăria ligheanului şi vizitele acasă, la ţară. Şi iar vor fi multe ore în care mie îmi va reveni obsesiv în minte că n-am făcut duş, că păru-mi e după cum am dormit şi plin cu fixativ bun de nimic, că am plecat de acasă fără porţia mea de terapie şi că lumea în haiti n-are ce mânca iar problema mea cea mai mare este că n-am făcut un amărât de duş. Sunt un om dependent. Dependent de nişte lucruri pe care nu le simt ca atare decât atunci când nu mai sunt. Dependent de o rutină ce pare normală dar e total ucigătoare. Fac, trebuie să rup rutina duşului de dimineaţă. Şi să mă împrietenesc cu apa rece.