Carne versus veganism: mitul lui B12 şi experienţa mea

 

De când am renunţat la carne şi la produsele de origine animală am avut mai multe „bătălii”. Interioare, că fricile şi convingerile eronate cu care crescusem şi trăisem toată viaţa nu aveau cum să dispară peste noapte. Dar şi confruntări cu cei din jurul meu.

Problema se punea atunci pe un singur plan, cel al sănătăţii. Că nu am cum să fiu sănătoasă fără proteină animală, că ce mă fac fără B12, trebuie să încep să iau suplimente vitaminice, că câr, că mâr. Bine, lupta ideatică între carnivori şi vegani e dusă mai departe de vechile si eternele teme, a „proteinei complete” şi a vestitei vitamine B12. Se vorbeşte şi de vitamina A ce chipurile numai din animal e bună, de acizii graşi Omega 3 şi 6 din peştele oceanic, de vitamina K, de E până si de vitamina D – toate legate de carnea, grăsimea şi produsele animalelor. Dar este ridicol dialogul în contradictoriu despre, n-o să mă apuc să demontez falsitatea acestor teorii. Industria cărnii şi a lactatelor ar face orice pentru a ne păstra în ceaţă, buni consumatori şi cumpărători, aşa că mă aştept la „controverse” tot mai ridicole.

Deci, cum spuneam mai sus, la început a fost vorba despre sănătate. Acum e vorba despre milă, compasiune, empatie, dragoste. Când am înţeles că animalele nu sunt sclavii omului şi că rolul lor nu este să ne umple burţile, am capitulat în toate luptele mele interioare. Şi mi-am spus că indiferent cum voi sta cu sănătatea, indiferent câte carenţe voi avea, presupuse a fi de la lipsa proteinei animale în dietă, nu mă voi mai întoarce niciodată unde am fost.

Cu ce drept este sănătatea mea mai presus de viaţa lui? Suntem egali cu toţii, oameni, miei, porci, viţei, crabi şi creveţi, egali în drepturi. Cât de corect este să „ordon” omorârea unei vaci ca să îmi mineralizez eu dinţii cu calciul din oasele ei?

Ca să merg cu discuţia dincolo de veganismul etic şi de refuzul meu de a consuma (şi eu şi Yago) orice produs de origine animală din dragoste şi respect pentru animale, mi-am făcut săptămâna trecută analizele le sânge.

Am citit atât de multe păreri şi ipoteze despre B12 încât nu ştiam ce-i adevărat şi ce nu. Hotărâsem să verific care-i treaba cu existenţa şi asimilarea ei prin repetarea analizelor spre sfârşitul acestui an. Până la urmă le-am făcut acum, la sfârşitul lui iulie, la un an şi o lună de la ultimele analize. Am experimentat pe corpul meu teoria în care vroiam să cred, cea cum că organismul uman îşi produce singur vitamina B12 în sistemul gastro-intestinal.

Nu e ca şi cum aş fi făcut cine ştie ce experimente cu corpul meu. De fapt, au fost, dar în bine, că dieta mea a devenit, cu timpul, mult mai bogată, mai colorată, mai vie, mai nutritivă, mai savuroasă şi mai vibrantă (şi mai non-violentă). Deci cu multe multe fructe, legume, ceva nuci, seminţe şi leguminoase am făcut revoluţii după revoluţii. Că n-a fost uşor şi nici acum nu e. NU în bătălia cu proteina animală, pe aia am câştigat-o, poftele de carne sunt rare şi doar când apuc nemâncată pentru mai multe ore. Mă refer la alţi draci, la fel de vechi şi de cunoscuţi, cum ar fi mâncatul la ore târzii în noapte sau mâncatul compulsiv sau prepararea greşită sau combinarea greşită a alimentelor, mă rog, nimic nou.

Şi, ca s-o spun dintr-un foc şi de-abia apoi s-o lungesc în stilul meu :D, ei bine, rezervele de B12 nu numai că n-au scăzut, că deh, am oprit robinetul de proteină animală, implicit de presupusa vitamină B12 din carne&Co., dar au crescut destul de semnificativ.

Şi da, încă alăptez. Că circulă mituri urbane prin pădurea de bloguri că sarcina şi alăptarea seacă mama de vitamine şi de minerale şi are nevoie, săraca, de suplimente. De acord, are nevoie zilnic/săptămânal de nutrienţi bogaţi, de toate categoriile de nutrienţi, dar o alimentaţie vegetală preponderent crudă este suficientă (normal, combinată cu un stil de viaţă activ, aer liber, hidratare, soare, somn, relaxare, credinţă, etc, ştiţi poezia aia că alimentaţia nu e totul). Suficientă în sensul că nu e nevoie de suplimente de sinteză, nu e nevoie de cumpărături de la farmacie.

Da, copilul alăptat la cerere, deci care bea cantităţi mari de lapte, îşi ia vitamina B12 din sângele mamei. La fel şi Yago, care se încadreză în acest tablou. Deci cum n-am rămas deficitară, cum de n-am carenţă de B12 după sarcină aproape în totalitate vegană şi după alăptat intensiv? Răspunsul l-am aflat azi, adică mi-a fost confirmat. Vitamina B12 se produce în corpul nostru de către anumite bacterii, în anumite condiţii, şi asta-i tot ce-mi trebuie să ştiu. Încă sunt multe teorii, zău că n-o să-mi bat capul care-i cum. Cred ce se zice că B12 este excretată de fiere, că se sintetizează în intestinul subţire de către bacteriile bune ce ne populează flora intestinală în prezenţa anumitor elemente nutritive şi că se absoarbe în intestinul gros, în cea mai mare parte a ei.

Câteva date concrete. În martie 2011 am renunţat la carne. Brânză, mai mâncam din când în când. Ouă, poate doar în prăjituri, niciodată nu mi-a plouat în gură după ele. Laptele oricum era demult istorie. Peşte – de câteva ori, câteodată mai des. Până în august 2011, când am aflat năucită şi fericită că sunt însărcinată în 3 luni. Atunci am renunţat şi la consumul ocazional de peşte (şi fructe de mare) şi de brânză şi ce lactate mai mâncam eu (unt, iaurt, smântână). În octombrie 2011, am cerut pentru prima dată în viaţa mea analiza nivelului de vitamina B12 în sânge. Şi a ieşit 191 pg/mL. Spre limita de jos, dar destul de bine. Limitele date de laboratorul la care am făcut analizele (în municipiul Arona, Tenerife) sunt de la 179 la 1162, dar ăstea variază de la laborator la laborator, în funcţie de ce, mă depăşeşte, aici e altă discuţie şi supărare de-a mea, sper să revin într-un articol viitor. Oricum, niciodată în viaţa mea n-am avut vreun simptom  care să-mi arăte vreo carenţă de B12. Nici în sarcină, nici acum, după aproape un an jumate de alăptare.

Apoi s-a născut minunatul de Yago şi, când avea vreo patru luni, am zis să-mi repet analizele, inclusiv cea de B12.

Deh, omul când nu crede în natură şi în corpul lui mai mult decât într-o ceapă degerată şi apleacă urechea la „cercetări” şi „studii”, e puţin debusolat. Aşa eram şi eu, pe alocuri, în special din cauza lui Seb 😀 La mine în cap se face lumină imediat ce o chestiune mi se pare logică. N-am nevoie de multe dovezi sau studii sau alte alea ca sa cred o teorie. Mă mai răsucesc eu, mai calc strâmb, mă mai împiedic, dar păstrez direcţia. Aşa că cea mai mare bătălie pe frontul nutriţiei, cu Seb a fost. El era prezenţa în casa noastră a tuturor vocilor „anti” veganism. Că uite ce zice un studiu. Sau uite ce zice una într-un comentariu. Chestii dintr-ăstea gen moartea pasiunii.

Aşa că am zis, bine, hai să-mi refac analizele, că acum alăptez şi dacă eu am carenţe copilului îi dau tot carenţe. Seb era probabil neliniştit, eu nu, dar neliniştea lui a devenit şi-a mea. Deci, sânge din nou la eprubetă. Şi atunci, în iunie 2012, B12 a ieşit 193 pg/mL, adică o creştere uşoară de 2 unităţi. Nu vreau să intru în detalii despre cum testarea lui B12 nu e perfect edificatoare pentru nivelul de B12 din sânge sau cum aceste analize pot ieşi eronate din motive de sarcină sau alăptare, etc. Oricum ar fi, eu nu am niciun semn de deficienţă de B12, restul analizelor au ieşit foarte bine iar nivelul s-a înbunătăţit, deci clar, motiv de bucurie.

Greşit, a zis doctorul. Pentru că analizele erau făcute la alt laborator decât cel al statului, laborator care avea limitele normale între 220 şi vreo 900 de pg/mL, eu eram sub limită. Nu cu mult, dar sub. Aşa că omul mi-a băgat pastila cu mănâncă şi tu peşte din când în când, dacă nu vrei carne (care-i faza cu peştele că nu e carne?! dar ce e, carton?) dacă nu vrei să-ţi fac injecţii cu B12. Am stat în cumpănă, am pus întrebări pe la vegani, m-am gândit şi apoi m-am îndoit. M-am îndoit că corpului meu îi era bine, avea suficientă vitamină B12 şi, încet-încet, dar îşi refăcea stocul după sarcină, chiar alăptând! L-am crezut că am nevoie de carne de animal mort pentru a avea şi eu B12. Ce slabă am fost…

Şi am început să mănânc peşte şi fructe de mare o dată pe săptămână. Mai des sau mai rar. Şi dacă am mâncat carne, de ce nu şi brânză. Nu prea des, dar era acolo, în farfuria mea. Era ca un fel de tăvălug, când o chestie trage după ea alta şi în scurt timp nu te mai recunoşti şi nici principiile nu ţi le mai găseşti. Şi am ajuns la plăcinte şi lasagna şi dulciuri cu zahăr, am mai scris despre asta prin februarie. Ajunsesem să avem o vorbă, eu cu Seb, hai, ce B12 mâncăm azi?

Nu mai ţin minte exact cum, dar pe la sfârşitul lui august 2012, adică după vreo trei luni de mese de B12, am renunţat, din nou, la peşte, la carnea de peşte şi de moluşte şi crustacee şi de alte vietăţi marine. Mi-am spus că dacă vitamina asta îşi reface rezervele aşa de rapid cum se zice, nu mai am nevoie de carne. Cu brânza am mai dus-o, din plăcerea inerţiei, până prin decembrie.

Şi iată-mă acum, în iulie 2013, cu o dietă vegană cât de cât corectă şi preponderent crudă de aproape opt luni (şi una vegetariană de aproape un an). Analiza drăguţei de B12 arată un nivel seric de nu mai puţin de 226 pg/mL! Deci o creştere de 33 de unităţi într-un an şi-o lună. De precizat că analizele de acum au fost făcute tot la stat, la laboratorul de la primele analize.

Înainte să mergem la centrul de sănătate să luăm buletinul de analize discutasem despre asta cu Seb. I-am zis că dacă iese scăzut nivelul, mă dau bătută, o să-mi fac injecţii cu supliment cât e nevoie. Iar de iese crescut, atunci ce înseamnă? Că ţi-ai refăcut rezervele de la peştele de anul trecut, a zis Seb. Băi, mă laşi? Câteva porţii de carne, în urmă cu un an, timp în care am alăptat? Nu mi se părea logic şi, pentru că eu mereu trebuie să am logica cea mai corectă, am sfârşit printr-o ceartă. Fireşte. Aşa se încheie toate contraargumentele noastre.

După întânirea cu doctoriţa de familie şi privirea ei oarecum contrariată că nu găseşte nicio deficienţă „tipică pentru vegani” pe buletinul de analize (doar colesterolul era sub limite, dar se stie că limitele ălea sunt făcute ca medii alea analizelor oamenilor omnivori, deci nu are rost să raportez dieta mea fără grăsimi animale la asta), am stat eu cu mintea mea şi-am pus cap la cap. Şi logica asta a mea care poate şchiopăta, privită din alte unghiuri, dar care mie mi se pare sănătoasă şi destul de pe picioarele ei, mi-a spus că nu, nu peştele de anul trecut mi-a ridicat nivelul de B12.

Am luat-o invers ca să ajung la concluzia asta. Am zis fie, să acceptăm că în alea trei luni corpul meu a asimilat în urma digestiei complicata vitamina B12 de la bietul peşte şi sărmanele scoici şi ce-o mai fi fost pe-acolo. Şi a asimilat atât de mult încât, la un an după stoparea ingerării de B12, cu un copil lipit de ţâţă, mai avea încă atât de mult încăt să dea pe plus faţă de valoarea precedentă cu 33 de unităţi. Nu ştim cât am consumat în timpul ăsta cu toate procesele din organism în care e implicată vitamina plus transferul pe care l-am făcut zi de zi, oră de oră, fără pauză sau vacanţă, lui Yago, prin lăptic, şi se ştie că nevoile de B12 ale unui bebeluş sunt foarte mari, că e în cel mai mare ritm de creştere din viaţa omului. Dar presupunem că destul. Deci putem crede că peştele a fost de nota 10, mi-a dat tone de B12.

Bun. Păi şi atunci, dacă ar fi fost aşa, de ce, în octombrie 2011, la primele analize de B12, eu eram aproape deficitară? Mâncasem peşte şi lactate până cu două luni înainte de momentul analizei, deci?!? Plus carne de tot felul de animale, cu două sau patru picioare, cam toată viaţa mea, până cu vreo şapte luni înainte. Dacă am urma ipoteza de mai sus, cum că peştele din 2012 m-a făcut să arăt atât de bine în ochii doctoriţei în 2013, atunci în 2011 ar fi trebuit să fiu ţais, sus pe culmile limitelor maxime. Sau ar fi trebuit să-mi arăte, la anlizele din 2012, o scădere, că doar nu mai mâncasem produse animale în perioada aia, dar atunci a fost creştere.

Dar nu, suflet drag. Vitamina B12 nu vine de la peştele de anul trecut nici de la calamarul de acum doi ani, nici de la puiul de acum trei ani şi nici de la ouăle din copilărie. Este tocmai opusul. De-abia când am renunţat definitiv la carne şi complementele ei, atunci corpul meu s-a curăţat şi şi-a putut regla funcţiile de producere şi asimilare a vitaminei. Aşa mi-am dovedit mie, doctoriţei mele, familiei şi cui are ochi să vadă că vitamina B12 este doar o găselniţă, un bau-bau cu care industria cărnii dar şi industria farmaceutică, mare producătoare de suplimente alimentare, sperie poporul. NU, deficienţe de B12 n-au veganii mai mult decât omnivorii sau carnivorii. Un procent mare de omnivori sunt deficienţi şi nici nu ştiu şi probabil că nici nu le pasă. Şi veganii, în cazul unei nutriţii precare, în prezenţa stresului, a lipsei de activitate fizică, fumătorii, băutorii, cei care obişnuiesc să ia des medicamente şi, în special antibiotice sau somnifere, etc., pot avea probleme de sintetizare a B12.