Hostelurile sunt o variantă foarte ieftină de cazare în concediu. Dacă nu eşti pretenţios, poţi face un sejur de zece zile cu vreo sută de euro de persoană pentru cazare. Când ne-am gândit la vacanţa din Portugalia am zis să mergem pe varianta asta. Seb s-a pus pe lucru pe hostelbookers.com şi a rezervat locuri în hosteluri din Porto şi Lisabona. În poze arăta bine, preţurile de la 8.50 euro la 12 de pat, mic dejun inclus, wi-fi gratis, ratinguri bune, în centrul turistic sau în imediata vecinătate, totul bine, parfumat-împachetat şi gata.
Numa’ că pe internet nimeni nu pune poze cu o cameră de hostel aşa cum arată ea în mod normal, adică când e locuită. Că dormitoarele sunt ca-n căminele de liceu, cu vreo opt paturi (de la 4 paturi suprapuse la 8, că cele cu doar două paturi au alt preţ), iar mărimea lor e de vreo patru pe şase sau şi mai mici. Deci o astfel de încăpere e deja prea mică pentru patru suflete, d-apăi pentru cinci-şase-opt. Plus că toată lumea e în vacanţă, deci cu bagaje după ea. Minim două genţi de persoană, una mai mică şi alta mare sau foarte mare. De aici rezultă între 8 şi 16 bagaje. În aceeaşi încăpere, la un loc cu sufletele. Şi cum bine vă gândiţi, nu există dulapuri suficiente ca număr sau ca mărime în care să pui şi hainele şi genţile, oricum, majoritatea celor care stau la hostaluri nu fac mulţi purici într-un loc, deci ce rost are să-ţi despachetezi geamantanul sau ruxacul, aşadar închipuiţi-vă toate catrafusele ordonate (sau dezordonate, mai degrabă) printre paturi.
Aici e momentul în care te-apucă depresia. Să-mi bag, noi pentru ce-am venit în concediu că ăsta n-arată a concediu. Seb, caută un hotel! Şi dacă totuşi inspiri-expiri, te calmezi şi treci peste geamantane, cât la figurat, pe-atât şi la propriu, apăi mai e o problemă. C-aşa e cu „comunităţile” mici şi-nghesuite. Când vii seara din oraş, trebuie să mergi pe vârfuri, să vorbeşti în şoaptă şi să te dezbraci pe întuneric, că mereu se va găsi cineva în camera de hostel care să se culce de-o dată cu găinile. Şi acum încearcă să găseşti în geamantan chiloţi de schimb, tricoul de dormit şi fesul (asta în ca zul în care eşti tuns la chelie şi nu poţi suporta temperaturi de 18 grade).
După ce adormi la sunetul de tastatură făcut de un alt colocatar, că da, camera de hostel îşi are mereu şi un internaut, plecat în vacanţă doar ca să stea 20 de ore pe zi prins în discuţii capitale pe facebook, aşadar, după ce reuşeşti să adormi, apar din oraş petrecăreţii. Care vor avea la fel de mare succes ca şi tine în a-şi găsi pijamalele. Deci somnul e întrerupt pe la 02.30, îţi ia vreo juma’ de oră să te-ntorci la visul tău cu Lanny Barby pentru ca pe la 04 să te trezească maşina de gunoi. Căci hostelurile sunt, ca un făcut, puse pe acolo pe unde trec maşinile de gunoi, opresc şi fac mare tărăboi când scutură toate resturile de prin pubele. Scandal care durează minim 25 de minute. Urmează ceva reprize de somn agitat şi-apoi gata. Din acest moment, nu mai ai speranţe. Autobuzele încep să circule pe la 05, troleele încep şi ele să circule, oraşul prinde voce, nimic şi absolut nimeni nu-ţi mai e prieten. Poate doar obloanele care nu lasă lumina dimineţii să-ţi intre pe sub pleoape.
E 07 şi backpackerşii fac ochi, încep şi ei să viermuiască prin clădire, uşile scârţâie, apa se trage la wc, duşul se-aude picurând, voci, râsete, papuci pe duşumele, ce mai, trebuie să te trezeşti că asta nu se cheamă odihnă. Şi dacă acum nu-ţi vine să te urci pe pereţi, apăi eşti salvat (sau pierdut, depinde din ce direcţie priveşti situaţia) şi integrat în viaţa de hostel.
Toate lucrurile ăstea se întâmplă în cel mai fericit caz. Că dacă eşti mai ghinionist de felu’ tău, la micul dejun nu e pâine şi nici lapte, duşul n-are presiune, boilerul nu face faţă şi reprizele de apă rece sunt mai lungi decât cele cu caldă, chiar patul tău se nimereşte fără pernă şi fără pilotă, iar de asta-ţi dai seama doar atunci când nu mai contează, că oricum nu e nimeni care să te rezolve.
Noi n-am rezistat decât două nopţi, prima în Porto, a doua în Lisabona. După care ne-am mutat la pensiune, am scris cu vreo două posturi în urmă. Nici acolo n-am putut intra în zenul lucrurilor, după cum am spus în acelaşi articol, şi am ajuns la hotel. Deci ne-am dublat costurile de cazare, dar măcar noaptea a fost noapte, odihna-odihnă şi concediu-concediu. Cu hotelul am avut mare noroc că era proaspăt renovat şi intrat în circuitul turistic, astfel că avea promoţii şi n-am plătit decât 45 de euro pe noapte, mic dejun inclus. Iar camera arăta ca de trei stele+, mochetă pufoasă, pilotă groasă, pat mare, saltea d’aia inteligentă, televizor cu plasmă, terasă, privelişte, linişte în cartier, fără maşini de gunoi (sau cu maşini, da’ izolare fonică perfectă). Plus parcare, că de n-am dat la ture prin Bairro Alto în cele două seri cât am stat la pensiune şi până la urmă tot pe locuri nepermise am parcat. Deci parcarea în faţa hotelului e mare, da’ mare lucru.
Şi în contrast cu toate camerele prin care am dormit în Portugalia, dormitoarele regale de la Sintra. Da’ oricât de bine credem noi că trăiau acei regi ai Portugaliei (într-un articol viitor, despre bucătăriile, grădinile şi plăcerile regale), nu-i vedem prea bine pe timp de iarnă (da, mă rog, Portugalia nu-i Groenlanda, da’ io-s friguroasă rău). Camerele ălea de palat aşa mari şi înalte încât sigur era nevoie de vreo câteva hectare de pădure pentru foc în sobe. Ori mai simplu şi mai eco, iarna regii Portugaliei emigrau în ţările calde. Da, sigur, aşa trebuie să fi fost. Probabil veneau chiar în Tenerife. 😀
*Lângă un pat de rege, nu contează ce rege, că tot şi-a trăit traiu’ şi-a mâncat mălaiu’, la Palatul Naţional din Sintra
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.