Multe zile au trecut fără niciun text nou pe blog și nu știu de ce, că s-au întâmplat destule de când ne-am întors din concediu. De fapt, asta nu e ceva nou, nu scriu și, de fapt, nu scriem mai des nu pentru că n-am avea despre ce, ci că nu mai este printre priorități blogul. Mie mi-a luat ceva timp să realizez, dar de multe luni de zile blogul nu mai este un punct important al existenței noastre pe insulă. Iar asta e bine, mai puțin timp petrecut virtual, mai mult în realitatea caldă, frumoasă, uimitoare și plină de energie a naturii.
În urmă cu două duminici am fost la cursa de motocros de la San Miguel de Abona, etapă în campionatul național al Spaniei. În următorul post o să vorbesc despre asta, acum vă spun doar că Seb a fost fotograful, unde anul trecut eu am fost cea care i-a urmărit prin teleobiectiv pe piloți. În acest articol o să povestesc despre întrecerea de semi-maraton organizată în Las Galletas de primăria municipiului Arona. E a 15 ediție și am participat și eu, dar nu la cursa de 21 de km ci la sfertul de maraton, 10.800 metri, o categorie introdusă de anul acesta. Înscrierea a costat 15 euro, bani în care am primit tricou, șapcă și medalie pentru participare. Am fost singurul participant din România, alături de aproape 850 de spanioli, englezi, nemți, italieni, polonezi, etc., cu vârste cuprinse între 18 și 70 de ani.
Povestea acestei curse începe în urmă cu o lună de zile. Întorși din concediul Toscana-Franța-Spania-Portugalia, am simțit nevoia unei schimbări. De imagine, de alimentație, de viață. Mă simțeam grea de la atâtea mâncăruri de concediu și alimentație dezechilibrată și pernuțele nu-mi dădeau pace așa că am hotărât să slăbesc câțiva centimetri și câteva kilograme. Aveam 56 de kilograme (înălțimea mea este de 165 cm), 67 cm în talie, 96 la coapse (acum, la 33 de zile de la începutul procesului, am 53,4 kg, talia de 62,3 cm și coapsele – 92 cm). Am început cu detoxifierea organismului și cu sport: gimnastică, ceva aerobic și jogging, de o săptămână merg și la cursurile de yoga de pe plajă și am reînceput și să înot. Seb – alături de mine seara, la alergarea de pe plajă. În vreo două zile de când am început să facem jogging, Seb a găsit pe net un articol despre semi-maratonul anual de la Las Galletas de pe 3 aprilie. Și a venit cu ideea de a ne înscrie, asta ca să mă ajute să-mi păstrez consecvența în rutina cu alergarea și să-mi ofere o dublă motivație pe lângă slăbit.
Ideea a fost mai mult decât bună, a fost briliantă. Chiar dacă în această lună de pregătire au fost zile în care am crezut că nu mă ține să alerg la cursă, am găsit puterea să cred în mine și-n corpul meu și m-am aliniat la start. Bine, n-am alergat la categoria de 21 de km pentru că mi-am dat seama că nu voi rezista atât de mult, cu toată gândirea mea pozitivă și rugăciunile închinate celui de sus, dar sfertul de maraton a fost o provocare destul de bună pentru mine. Și este un început. La urma urmei, mă antrenez doar de o lună de zile, pe 2 martie am reînceput să alerg după o pauză de aproape un an, deci n-aveam pretenții prea mari de la picioarele și plămânii mei. Și antrenamentele n-au fost zilnice, am alergat în medie o dată la două zile și niciodată mai mult de 8 kilometri. Ce naiba, în toată viața mea n-am alergat vreodată mai mult de 6-7 kilometri, iar acum în luna de pregătire, maxim 7,7-8 kilometri. Seb nu s-a mai înscris din cauza unuia dintre genunchi care-i face probleme când aleargă, în ultimele zile a făscut mers nordic intens pe faleză în timp ce eu zburdam ca o căprioară 😀 Trebuie să facă un control ortopedic și în viitor va participa și el la astfel de întreceri, e decis.
Am încheiat cursa într-o oră și 12 minute, asta însemnând o viteză medie de 9 km/h. Ultimul la această grupă a terminat într-o oră și 58 de minute. Sunt foarte mulțumită cu acest rezultat, chit că am ieșit pe locul 171 la categoria mea din 179 câți au trecut linia de finiș (au fost și ceva abandonuri). Am resimțit oboseală pe la kilometrul 7 și lighioana de pe umărul stâng mi-a zis fugitiv că poate ar fi indicat să reduc ritmul, că ajung eu la sosire în două ore și nimeni nu-mi taie capul. Dar îngerul din dreapta a spus că oricum un-i un ritm foarte alert, nu alerg extraordinar de rapid încât să mă epuizeze, e cam cum am alergat și până acum la antrenamente, deci ce-ar fi să nu mă mai plâng și să-i dau bice. Am băgat o rugăciune (ok, mai multe, nu doar una) și n-am încetinit. De pe la kilometrul 8 a început o coborâre (până acolo au fost vreo 4 kilometri de urcare ușoară) și am mărit ritmul până la sosire. Ultimii 400 de metri au fost cei mai dificili din toată cursa, că am tras mai tare și simțeam că nu mai pot. Lângă mine, o canarioată din nordul insulei de care m-am lipt pe la kilometrul 4 și care s-a lipit și ea de mine, spunea neîncetat dar încurajator: încă puțin, doar încă puțin.
La final m-am simțit extraordinar, cu sute de oameni la sosire care ne aplaudau, făceau fotografii și strigau cuvinte de apreciere și încurajare. Vibrația mulțimii era aproape palpabilă. Și pe parcursul traseului erau grupuri de oameni care încurajau participanții, fie că-i cunoșteau, fie că nu, chiar și polițiștii din cordonul de ordine sau cei ce dirijau traficul făceau la fel. Și grupurile de rutieri cu care ne întâlneam ne strigau încurajări. Așa este aici și așa este peste tot în lume: participanții la întrecerile sportive sunt respectați și priviți cu foarte multă admirație. Asta nu pentru că arată bine în echipament sportiv :D, ci pentru că lumea este conștientă că este nevoie de voință și ambiție să participi la o competiție. De orice fel.
Și fizic m-am simțit bine după încheierea probei. Mi-am încălzit încheieturile și mușchii înainte, la sfârșit am făcut cum trebuie revenirea de la efort, totul țais. Despre cursă, despre organizare, am doar cuvinte de bine (cu o excepție, nu puseseră toalete ecologice prin oraș pentru cei aproape o mie de participanți și încă pe atât spectatori, așa că toată lumea se băga prin baruri și restaurante să-și facă nevoile). Traseul – marcat cu indicatoare din kilometru în kilometru. Pe parcursul traseului – standuri pentru hidratare, cu bureți îmbibați în apă și cu sticle de apă plată. O binecuvântare, că mi se uscase și saliva în gură – am băut doar de gargară. Chestia e că în ultima lună n-am alergat decât după înserat, deci pe răcoare. Fiind cursă de dimineață, a fost soare și 25 de grade Celsius. Asta m-a cam lovit, pe viitor o să mă antrenez și în timpul zilei.
După cursă – masaj 😀 Era amplasat un cort cu mese de masaj și studente la fizioterapie care făceau voluntar masaje tuturor participanților care doreau. În mod gratuit, dădeai bani doar dacă vroiai să lași un eurito în cutia de donații. Fetele mi-au masat în zece minute gambele și umerii, că ăstea mă cam dureau. A fost genial, dacă nu mi-ar fi plăcut alergarea, până și doar pentru masajul ăsta ar fi meritat să mă înscriu în cursă 😀
După ceremonia de premiere (cel mai bun timp la grupa mea 38 minute, la semi-maraton bărbați o oră și 9 minute, semimaraton femei o oră și 21 minute – câștigătoarea e participantă curentă la Iron Man) – mâncare pentru toată lumea. O paella uriașă dintr-o tavă de vreo doi metri diametru a făcut o coadă lungă de vreo 30 de metri. Prioritate – sportivii. Nu mai puțin de șapte doamne au insistat să avansăm, să trecem în fața lor, doar am participat la întrecerea de atletism, trebuie să ne refacem mușchii :D. Seb a băgat și jumate din porția mea (mai mult n-a putut nici el), că io m-am abținut eroic pe altarul dietei de slăbit și al postului Paștelui. Ciudat e că tot timpul cât am stat la coadă (pentru Seb, firește, merita pentru efortul lui de a mă susține, încuraja, fotografia) am știut că nu o să mănânc, aveam fructe și alune de pădure, prăjite de mine acasă, puțin în cuptor, fără sare sau ulei adăugat. Dar niciun moment nu m-am gândit că oricum nu pot mânca, chiar de n-aș fi la dietă, pentru că era paella cu carne de pui și fructe de mare iar eu țin post. Nu. Deloc nu m-am gândit. Și m-am trezit cu farfuria mea de paella în brațe și mi-am zis: doar gust, să văd cum e făcută, nu fac nicio abatere de la drumul meu cel drept dacă doar gust orezul – asta ca să compar cu paella mea dietetică și vegetariană pe care o s-o fac acasă. Am luat o jumătate de furculiță și atunci m-a trăznit imaginea langostinei de pe orez. Măi să fie, mi-am zis și am împins farfuria spre Seb. Așa aiurită să fiu? Deci, m-am spurcat cu dulce, cum se zice. Doamne, iartă-mă!
Cam asta a fost și sfertul de maraton. Acum, când văd ce fain e să alergi într-un cadru competițional, să fii parte dintr-o mare de sute de oameni mânați de pasiunea pentru sport și viață sănătoasă, mi-e ciudă că n-am mai alergat până acum la nicio cursă. Nici la vreun cros prin liceu, nici în facultate, nici după. Când auzeam unele colege ce mergeau la crosuri, le priveam ca pe niște campioane, nu alta. Patru, șapte, cinci, nouă kilometri cât erau de alergat mi se păreau colosal de mult (chiar dacă nici eu nu eram deloc străină de sport). Nu mai vorbesc despre semi-maraton, maraton sau Iron Man – dacă cunoșteam pe cineva ce participase sau participa frecvent la o astfel de competiție, pentru mine era super-om cel puțin… un fel de zeu. Realizez aici, în Tenerife, la mii de kilometri de România și la vârsta de 27 de ani plus că m-am înșelat teribil și am pierdut mult. Dar nu e deloc târziu și sper ca într-un an să încep să particip și la triatlon. Înotul îmi place, bicla – așa și așa, iar alergatul tocmai ce-am zis. Atât de multă încredere în tine îți poate da o întrecere sportivă încât toată lumea ar trebui s-o facă. Sentimentul ăla pe care-l ai la finiș, că ai reușit să termini ce ți-ai propus, că ești la capătul traseului, o cursă lungă pentru tine, că ți-ai depășit limitele, este divin. Ca o infuzie de putere, încredere și curaj. Pentru tot ceea ce faci în viață.
[nggallery id=94]
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.