Urc dealul liniştită şi în zenul meu nu-mi pun deloc semne de întrebare când primul necunoscut mă salută, tot plin de un zâmbet. La al doilea bărbat ce trece pe lângă mine şi-mi zâmbeşte voios când îmi spune „Hola!” mă-ntreb fără să insist de unde mă cunoaşte (bine, e drept, în Tenerife nu trebuie să cunoşti pe cineva ca să-l saluţi). Iar când şi următorul tip face la fel ca primii doi, deja înţeleg că ceva se-ntâmplă. Şi-mi şi dau seama ce-i face pe oameni să se comporte ca-n reclama cu „Maria!”
Când sunt tunsă proaspăt şi cheliuţa mea luceşte-n soare primesc o grămadă de zâmbete şi multă bineţe pe stradă, deopotrivă de la femei şi de la bărbaţi. Dar parcă de data asta totul a fost amplificat cu zece. În drumul meu de ieri de la plaja La Pinta până acasă, în complexul Bel Air, toţi bărbaţii pe lângă care am trecut s-au comportat ca şi cum ar fi vrut să mă agăţe. Mai tineri sau mai nu, zâmbet pe faţă, priviri languroase şi salutări. Şi nu, n-am făcut drumul ăsta în costum de baie. Bărbaţii sunt mult mai simpli de atât…
O undiţă. Asta i-a făcut pe toţi să vrea să mă cunoască, sau cel puţin să vrea să stabilească o minimă legătură cu mine, acea prin salut. Când am plecat de pe plajă, Seb a dat „o fugă” cu bicicleta până la supermercado să ia nişte iaurt şi alte de-ale gurii. Aşa că mie mi-a revenit sarcina de a duce acasă lanseta cu care Seb dăduse la peşte cu două ore în urmă. Şi cu acea lansetă „am agăţat” în cârlig cam de zece ori mai mulţi bărbaţi decât peştii prinşi de Seb. Dap, bărbaţii sunt nişte animale foarte simple…