Masca, cuibul de piraţi

În nord-vestul insulei Tenerife, în municipiul ce ocupă chiar colţul din stânga hărţii, ascuns între munţi şi ape, şade satul de numai 121 de locuitori numit Masca. E la 11 kilometri de drum şerpuit, cu serpentine şi îngust rău, ca o uliţă de ţară de îngust, de oraşul Buenavista del Norte, şi cam tot atât de localitatea Santiago del Teide. Privit de sus, de pe serpentinele ce coboară din vârf de munte, satul pare nefericit, aşa cum e el alcătuit, cu casele aruncate împrăştiat la margine de râpă, printre cactuşi imenşi şi stânci colţuroase. Dar când ajungi în sat şi perspectiva se schimbă, gândeşti că tot dimprejurul a fost ridicat de Dumnezeu doar pentru a-i ferici pe locuitorii din Masca. Atunci stai pe prispa unei case simple, de o arhitectură corectă pentru un astfel de cotlon dintre munţi, adică tradiţională, şi priveşti Atlanticul, jos, între două piscuri semeţe, ca două vârfuri din Făgăraşi de semeţe, şi toată valea ce duce la ocean şi ai vrea să nu mai pleci. Iar dacă pleci, totuşi, ai vrea să pleci printre vegetaţia de stâncărie din viroaga cea lungă şi să dai în marea apă, neschimbata apă ce udă târmurile insulei de mult prea mulţi ani. Iar aici ştii că descoperi o plajă foarte frumoasă, plaja din Masca, şi golfuleţe limpezi ca cristalul.

Masca pare un colţ de rai uitat de vremuri şi de progresele civilizaţiei contemporane, cu poteci şerpuite de piatră printre palmieri şi ziduri, case scunde cu ferestre mici şi oameni… vechi, parcă din alte timpuri, dar totuşi cu bocanci Salomon în picioare. Dar când dai de magazinaşele de artizani cu căni din ceramică pe care scrie „Masca”, scrumiere din lavă în forma insulei Tenerife, ştergare de bucătărie brodate cu obişnuitele cuvinte şi deja nelipsiţii magneţi de frigider ce imită şopârla canariotă şi papagalii multicolori (care nu ştiu de ce sunt aşa simbol al Tenerifei, că ei nu trăiesc aici ca-n Caraibe), filmul se rupe şi-nţelegi că niciun colţ magic de lume nu poate scăpa de cuvinte aşa de… actuale precum „brand” sau „marketing”.

În realitate, satul Masca nu este atât de vechi precum dă impresia a fi iar casele răsfirate de jur-împrejurul canionului ce se cască spre Atlantic nu au o istorie prea lungă. Unele sunt chiar noi, ridicate în urma unui mare incendiu ce a avut loc acum fix trei ani, incendiu care a cuprins munţii din nord-vestul insulei Tenerife şi a distrus o mare parte din sat şi din vegetaţie. Legendele spun că ar fi un loc folosit în trecuturi de piraţi pentru a se ascunde de flotele ţărilor prădate, la o altitudine de 750 de metri şi la vreo trei ore de mers pe jos de la ţărmul stâncos.

Liniştea ca de mănăstire sălăşluieşte peste tot, chiar de se văd câteva grupuri de turişti plimbându-se agale printre clădiriile aşezării dintre munţi. Singura voce care se face auzită cu forţă e cea a vântului care nu conteneşte din goana lui de la un pisc la altul şi apoi spre ocean, prin valea adâncă. Mi-a dat senzaţia, şi nu doar o dată, că e un sat nelocuit, un sat doar pentru turişti, pentru că de prea multe ori am găsit case goale, cu lacăt bine prins pe zăvorul uşii, uneori geamuri sparte în ferestre şi curţi împânzite cu buruieni tropicale. Şi cu pomi fructiferi nepăziţi :D. Portocali, lămâi, piersici, arbori de mango şi de avocado, toţi ca-ntr-un rai al fructelor, care te fac să-ţi plouă-n gură cu spor şi să înjuri bine când constaţi că poamele nu-s coapte.

Satul are şi o mică piaţetă aşezată chiar în faţa bisericii Neprihănita Zămislire de rit catolic şi asta se consideră centrul aşezării. Are câteva baruri cu terase, ceva restaurante cu specific canariot, câteva pensiuni (pe care nu le-am încercat, deci nu putem să le caracterizăm), biserica la care se ţin două slujbe pe zi, un muzeu etnografic care parcă ocupă cea mai mică casă din sat şi traseul prin canion, spre ocean, de care am amintit la începutul articolului. Lungimea cheilor Masca este de aproape şase kilometri şi acest traseu se face în trei ore dus şi cam tot atâtea sau ceva mai mult înapoi, spre sat. Eu şi Seb nu l-am luat la picior (e un obiectiv pentru următoarea vizită la Masca), dar am auzit că trece pe lângă mai multe mici cascade şi bazine de apă. Lângă plaja care se află la capătul văii Masca e şi debarcader de unde pleacă de trei ori pe zi un vaporaş spre Los Gigantes. Biletul costă 10 euro, călătoria durează aproximativ o oră şi jumătate iar asta poate fi o variantă foarte bună de a pleca din Masca (se evită astfel călătoria pe serpentine).