Hotărârea noastră de a pune punct vieţii din România, de a emigra şi a alege o insulă în Atlantic pentru asta, ne-a arătat feţele urâte ale oamenilor de lângă noi. Persoane de la care ne aşteptam la susţinere (morală, nu vă gândiţi la bani sau alte-alea) n-au ştiut cum să-şi dovedească mârşăvia mai iute. În acelaşi timp, ne-am trezit cu mâini de ajutor din direcţii ce le consideram „drum închis” sau, mai mult, nu ştiam că există. Meiluri, telefoane şi alte mesaje de la cunoştinţe foarte îndepărtate şi străini, oameni care au arătat că le pasă de soarta noastră şi au vrut să ne amintească că nu suntem singuri. Şi că putem oricând să ţipăm dacă e nevoie de ceva… aşa, ca de la om la om. Dragilor, vă mulţumim că existaţi!

Categoric, putem merge în continuare pe drumul nostru chiar dacă lupii latră şi baborniţele se băs. Dar parcă altfel ne trezim când ştim că sunt oameni (mulţi) care se gândesc cu gând bun la noi. Şi este bine.