La sfârșitul lui decembrie 2015, 70 de kilograme.

Merg pe stradă și mă uit în vitrine. Cine e tipa aia grasă și bătrână care mă privește din spatele geamului?

Sunt în același ”experiment” cu carbohidrați din plin și continuu să mă îngraș. Viața e faină chiar și așa, dar trebuie să recunosc că mă deprimă imaginea mea din oglindă. Nu din toate oglinzile însă, că e una la sală în care chia arăt apreciabil de bine și oglinda mea din baie care mă arată ca și cum aș fi în formă dar puțin cu forme 😀 Dar cât de mult am eu de lucrat cu mine însămi dacă mă simt bine în pielea mea numai până îmi văd reflexia?

Am mai scris despre călătoria mea cu Raw Till 4 aici, aici și aici.

Am ajuns la 70 de kilograme la sfârșitul anului. Acum suntem în martie și următoarea cântărire de dragul observației este în aprilie. Sunt oameni în jurul meu care-mi spun că am început să slăbesc, în unele dimineți și mie mi se pare, dar ceea ce cred este că va mai dura până acolo.

La sfârșitul lui decembrie 2015, 70 de kilograme.
La sfârșitul lui decembrie 2015, 70 de kilograme.

În august 2014 am început dieta asta, Raw Till 4, care este de fapt anti-dietă și care mi se pare ca o întoarcere acasă, întoarcere în copilărie când mâncam pe săturate fără vină și fără frică de a mă îngrășa. Când am adoptat RT4, aveam 55-56 kg, acum, la 1 an și 7 luni după, am 70 sau pe-acolo. Nu mă așteptam să mă simt atât de detașată la 70 kg, de fapt, corect ar fi că nu mă așteptam cu adevărat să ajung să mă îngraș atât de mult. Dar bine, chiar și atât de puțin cât luam în vedere că aș putea ajunge la 70 sau 80 sau 90 de kilograme, nu mi-am imaginat că nu va fi nicio tragedie. Și nici nu e. Asta pentru că eu aveam o altă imagine despre femeia la 70 de kilograme și rezultă că eu nu sunt atât de pufoasă și voluminoasă și incomodă în mișcări cum aș fi crezut. Nu zic că arăt grozav sau că e fericire maximă, ci doar acceptare fără resentimente a unei stări firești de îngrășare după aproape jumate de viață de diete yo-yo.

Clar mă mișcam mai liber și mai comod la 55 de kile, bineînțeles că-mi plăcea mult mai mult corpul meu în haine și dezbrăcat la 50, dar dacă tot e să trăiesc o perioadă ca femeie supraponderală atunci mai bine ar fi să mă împac cu asta. Și îmi vine mai ușor decât credeam.

Nu o să revin asupra motivelor biologice pentru care mă îngraș, am vorbit în articolele anterioare despre efectul dezastruos al curelor de slăbit asupra metabolismului și probabil o să mai scriu un alt articol numai despre asta. Dar acum vreau să povestesc puțin din ce s-a mai întâmplat în ultimele luni cu dieta mea (deși corect ar fi să spun cu stilul meu de viață pentru că implică mult mai mult decât mâncarea pe care o mănânc).

Prin aprilie anul trecut, pe lângă ieșirile mele cu bicicleta, reprizele scurte de înot și lecțiile de tenis am introdus în rutina mea ”sportivă” exercițiile cu greutățile. Îmi plăcea să merg la sală și să ”trag de fiare” dar când a venit căldura lui iunie m-am tras pe cur și am renunțat. Sala e în cartierul meu, la 5 minute de mers pe jos de casă, și programul meu din vara trecută mă făcea să ajung la sală după masa. Atunci când căldura era cea mai sufocantă. Ajunsese să mi se pară o corvoadă să ies din casă și să urc dealul ca să-l cobor apoi până acolo. În realitate știu că am renunțat prea repede. Cu ceva efort de reorganizare, puteam să merg dimineața la prima oră, pe răcoare.

Prin iulie am renunțat și la ieșirile cu bicicleta. Nu făceam nici până atunci mult ciclism, de 3-4 ori pe săptămână câte o jumate de oră, 45 de minute, rar o oră, pe șosea, pe dealurile din jurul casei. Dar din iulie m-am limitat în a folosi bicicleta doar ca mijloc de deplasare spre o unică destinație: lecțiile de tenis. Adică doar de două ori pe săptămână câte 30-40 de minute, lejer, fără dealuri (doar cu o urcare la întoarcere). Că dacă bicicleta ar fi fost și ar fi mijloc de deplasare pentru toate activitățile zilnice, atunci ar fi destulă activitate sportivă. Fruteria e la 3 km, nu-i departe, dar ar trebui să car multe kilograme de fructe și cartofi de două ori pe săptămână. Piața cea mai rezonabilă e la 25 de kilometri și de acolo ar trebui să car iar multe kilograme de zarzavaturi și fructe o dată pe săptămână; Lidl e la 8 km și de-acolo îmi iau fructe de pădure congelate săptămânal pentru cele mai faine smoothiuri făcute vreodată și orez basmati la cel mai corect preț. Ar mai fi HiperDino de la capătul cartierului meu, adică vreo 2 km distanță de casă dar peste deal de unde cumpărăm restul; apoi coborârea zilnică la plajă de vreo 7 km cu tot arsenalul de mers la plajă și ia uite cât ciclism aș face. Dar sunt încă comodă la acest capitol, mi-e mai simplu să folosesc mașina (plus că Seb e cel care face piața și majoritatea cumpărăturilor casnice). De fapt, e mai simplu să folosești mașina și încă sunt setată pe asta, dar într-o zi o să-mi pese mai puțin de comoditate și mai mult de distracție, fitness și oil free. Cred că cel mai simplu ar fi să încep de undeva, doar o destinație nouă pentru început și de acolo cum va fi (poate voi ajunge să fac eu piața, cine știe, cu cursiera mea și o remorcă dintr-aia de copii atașată pentru a căra mâncarea).

În august am început să fac săpunuri (ulei, apă, sodă, uleiuri esențiale) și cum un întreg univers s-a deschis în fața mea, am început obsesiv să dedic tot timpul documetării și experimentării. A fost pentru prima dată în viața mea când nu am avut timp să mănânc. Credeam că e o scuză tâmpită ori de câte ori o auzeam la alții, cum să nu ai timp să mănânci?!?!?!?!?!! Dar așa ajunsesem. Mâncam pepene sau smoothie la micul dejun, micul dejun apucam să-l am, ceva fructe la plajă dar prânzul îl cam săream. Mă ridicam din fața calculatorului dezlipindu-mă cu greu de vreun articol interesant despre săpunul de casă doar ca să merg la baie și puțin în bucătărie să beau apă, dar nu pentru suficient timp încât să-mi prepar ceva (un castron de fructe, un alt smoothie, etc). De multe ori mă uitam la fructe și nici nu-mi făceau poftă, luam repede un măr sau o banană și mă întorceam pe scaun la calculator. Și îmi era foame. Îmi ghiorțăiau mațele de foame și eram cam lipsită de energie. Dar mai băgam un pahar de apă cu lămâie și senzația de foame dispărea pentru câteva minute și apoi iar mă apucam de citit sau făcut un săpun și iar nu mai băgam în seamă foamea. Cina din fericire se întâmpla, dar tot pe fugă și insuficientă (juma de kil de cartofi la tavă cu niște salată sau un castron cu orez cu legume; pregăteam mai mult, ca de obicei, dar rămânea în castron).

Și nu e că nu-mi dădeam seama că e greșit ce fac, că fără să vreau mă întorsesem la restricții calorice, dar îmi ziceam că de mâine nu mai sar peste mese, că o să-mi fac timp să mănânc, o să-mi fac timp să fac sport. Că da, ajunsesem să nu mai am chef și energie de sport. Rămâsesem cu 15 minute de înot pe zi și câte 50 de minute de tenis (nivel începător) de două ori pe săptămână plus 15 minute de non-pedalare la vale de 2 ori pe săptămână pentru mersul la tenis și alte 20 de pedalare la deal de 2 ori pe săptămână pentru întoarcerea acasă.

În septembrie am trecut la o singură ședință de tenis pe săptămână când școala a schimbat orarul la cealaltă ședință încât eu mi-am găsit scuze că e prea târziu și mai bine nu mai merg și miercurea.

Iar la sfârșitul lunii am renunțat definitiv la tenis. Scuza de data asta era că se înscriseseră prea mulți oameni în ultimul timp (nu numai în grupa mea) încât deabia mai apucam să atingem mingea. Altă scuză era că eram prea prinsă în săpunăreală. Erau doar scuze, firește, că aș fi putut continua să joc cu Seb, măcar o dată pe săptămână, dar de atunci nu am mai scos racheta din rucsac. Cu tenisul s-a dus și ultima și singura ieșire cu bicicleta din casă așa că din octombrie am rămas doar cu bălăceala de 15-20 de minute în ocean ca activitate fizică cât de cât sportivă, destul de des, dar nu zilnic. Asta a fost luna în care am început să mănânc și mai puțin. Pe lângă că evitam voluntar senzația de foame pe motivul că nu pot mânca chiar acum, am ceva important de făcut,  odată în fața mâncării, nu mai aveam apetit. Ajunsesem sedentară, cu peste 12 ore pe zi în fața calculatorului și mâncam 1500-2000 de calorii pe zi. Încă mâncam cam aceleași lucruri, adică fructe, salată verde și amidonoase, dar ceva mai multe grăsimi. Venise sezonul măslinelor și Seb luase în repetate rânduri din piață mai multe kilograme. Le-a pus la murat cu apă și sare și toată toamna am avut câteva borcane mari pe care, firește, le-am dat gata până la Crăciun. Deci am mâncat împreună vreo 8-9 kile de măsline în vreo 2 luni jumate, adică vreo 4-5 kile doar eu. Asta înseamnă destul de multe grăsimi comparativ cu cât mâncam până atunci.

Pentru că ajunsesem să mănânc mai puține calorii decât avea nevoie corpul meu, am început să slăbesc (din august până la sfârșitul lui noiembrie am slăbit vreo 2 kile). Seb zicea că gata, slăbesc pentru că metabolismul meu și-a revenit, nu mai e lent, și-a turat din nou motoarele și arde surplusul de grăsime stocată. Mai spunea că probabil așa trebuie să mănânc, 1500-2000 de calorii, că atât o fi normal după ce apetitul se reglează și dispare foamea generată de ani de zile de diete de înfometare pentru slăbire. Mi-a fost clar că nu ăsta e adevărul, că dacă ar fi fost așa ar fi însemnat că eu sunt vindecată și sănătoasă: un metabolism sănătos înseamnă un corp sănătos. Ori mie îmi cădea părul masiv (începuse prin octombrie), pielea pe picioare era mai uscată ca niciodată (multe perioade în viața mea cu pielea uscată pe picioare, dar după câteva luni de Raw Till 4 deja nu mai aveam probleme), călcâiele îmi arătau crăpate ca ale unui om bătrân, îmi apăruseră din nou coșuri dureroase și multe pe gât și pe linia mandibulei, digestia devenise groaznică (pentru mine, că sunt conștientă că pentru un om ce mănâncă tradițional ar fi catalogată o digestie ”normală”, adică scaun o singură dată maxim două ori pe zi, urât mirositor), eram balonată și aveam gaze (la fel de urât mirositoare).

Slăbeam nu pentru că îmi reparasem tiroida, tot sistemul endocrin, metabolismul. Slăbeam pentru că intrasem în deficit caloric. Știu că așa am fost făcuți să credem că funcționează corpul nostru, că așa trebuie să lucreze pentru a da jos kilograme de grăsime nedorită. Dar cred că nu e o abordare corectă iar cei peste 1 miliard de oameni obezi din lume și vreo 3 miliarde de supraponderali umani de veșnici clienți ai acestei mentalități de slăbit prin deficit caloric dovedesc că pur i simplu nu e. Corpul trebuie să primească calorii suficiente pentru toate funcțiile lui și pentru toate activitățile extra la care îl supunem. Când primește aceste calorii suficient de mult timp (și caloriile sunt cele adecvate omului nu unui animal care omul nu este, adică carbohidrați minim procesați ca principală sursă calorică), metabolismul se reglează și începe să piardă din țesutul adipos (salvat sub formă de sursă alternativă de energie pentru o viitoare foamete aka cură de slăbire).

Iar apetitul meu nu avea cum să fie acela, cel de atunci, cel normal și sănătos. Dacă așa ar fi trebuit eu să mănânc, pe lângă că asta nu mi-ar fi cauzat mai multe dezechilibre în corp și probleme de sănătate, aș fi avut energie și o viață activă, ca până atunci. Nu lipsă de chef de mișcare. Iar eu nici nu-i dădeam corpului meu combustibil de fiecare dată când îmi cerea, am scris mai sus cum păcăleam foamea cu apă cu lămâie și un măr pe la mijlocul zilei, iar asta a durat vreo 3 luni și. Iar ca dovadă a lipsei de calorii, de combustibil, de nutriție, au revenit poftele. Pentru prima dată de când începusem să mănânc Raw Till 4, adică carbohidrați nelimitați la fiecare masă, carbohidrați proaspeți din fructe și gătiți din amidonoase plus multe verdețuri și zarzavaturi în salate, aveam pofte de dulciuri. Teoria se verifica. Pofteam la ciocolată, biscuiți, fursecuri și prăjituri. Eu, care în tot anul de RT4 aveam o senzație ușoară de greață când vedeam pe cineva mâncând ciocolată sau unt de arahide lângă mine, atunci ajunsesem să mă trezesc cu ele în cap. Eu, care nici nu le băgam de seamă în magazine, ajunsesem să stau minute în șir în dreptul rafturilor citind etichete de dulciuri și căutând variante vegane și cu mai puține grăsimi adăugate (deci încercam să minimizez impactul, pe principiul că dacă tot sunt grăsimi, să fie mai puține; și așa am aflat că sunt multe tipuri de unt de arahide în care unele n-au deloc ulei adăugat iar altele au chiar și 20% de ulei în afară de cel conținut în mod natural în arahide care e destul de… enorm).

Și, dovada supremă (pentru mine cel puțin) că ajunsesem subnutrită la cele 1500-2000 calorii pe care le mâncam, am început să-mi gătesc dulciuri. Așa funcționează creierul și 12 ani de zile de diete de slăbit mi-au arătat de zeci de ori cum se verifică teoria: nu-i dai corpului combustibil să funcționeze, ți-l cere sub formă de pofte de cele mai dense surse de calorii pe care le cunoști. În orice dietă pe care am ținut-o, dar în absolut oricare dintre ele, am ajuns să caut rețete de dulciuri (în reviste culinare la început, pe internet mai apoi). Exact ca în experimentul de înfometare din Minnesotta din 1944-1945 a lui Ancel Keys despre care am făcut un video și despre care o să scriu și pe blog. Pornografie culinară. Și apoi, când poftele nu mă lăsau deloc în pace și foamea era tot mai mare, treceam la fapte și găteam ceva (iar eu nu găteam mai nimic, cam toată viață de adolescentă plecată de-acasă la școli fusesem adepta margarinei pe pâine, la liceu și-n facultate soră-mea era aia care gătea). Și din neștiința mea în ale bucătăritului și multă foame adunată făceam tarte, plăcinte, fursecuri sau doar pâine (îmi amintesc de cura din primăvara lui 2008 când ajunsesem în 2 luni de la 58 la 52 de kile prin mult-mult sport, adică 14-20 de ore pe săptămână, și 1200-1600 de calorii de mâncare în care eu pofteam la… simplă pâine, și asta îmi și făceam pe ochiurile de la plita electrică, turtițe de pâine și mă simțeam super vinovată că încalc dieta; corpul meu avea nevoie de glucoză, de carbohidrați, combustibilul de bază al corpului, iar eu mâncam insuficienți carbohidrați, insuficiente calorii).

Revenind mai spre prezent, atunci, în noiembrie 2015, în plină perioadă de sedentarism și ”fac săpunuri, nu am timp și chef de sport sau nimic altceva”, am găsit ”întâmplător” pe youtube o rețetă de fursecuri cu unt de arahide (faina, zahar, praf de copt, apa sau lapte de ovaz, orez, soia sau orice lapte vegetal, unt de arahide si bucatele de ciocolata sau nuci sau stafide) pe care am tot repetat-o vreo două săptămâni la rând. Cu asta mă trezeam dimineața în cap, să fac fursecuri că ce poftă am. Eram conștientă că nu-i semn bun, că nu-i cea mai bună opțiune de alimentație și se vedea în efectul imediat că nici nu mă faceau să mă simt bine (digestie proastă, energie slabă), dar nu puteam să fac altfel. Încercam să mănânc ca înainte, dar fructele nu-mi mai intrau, după două banane parcă aveam dop (și de obicei mâncam și mănânc multe la aceeași masă), îmi făceam smoothie și-mi venea să vomit doar când îl vedeam (am aruncat de câteva ori toată cana blenderului de 2 litri după băut în scârbă un pahar de smoothie, așa am ajuns să fac mult mai puțin și mai ”lung”, adică cu multă apă). La cină deabia dacă mai mâncam 400-500 de calorii (iar voi o să ziceți ”uau, dar și așa sunt prea multe”, dar ce știți voi altceva decât limitare calorică și ridicare de la masă cu o ușoară senzație de nesătul, a?!?).

Alt semn că nu mâncam suficient erau visele. Începusem din nou să visez mâncare, la fel ca-n toți anii mei de diete, la fel ca subiecții din experimentul Minnesotta. Și că tot a venit vorba de somn, în toată perioada asta mi-am stricat destul de rău programul de somn. Nici până atunci nu mă culcam până la ora 22, că mai mereu mă prindea miezul nopții trează, dar de prin august devenise aproape regulă să mă culc la 01-02, cu multe zile chiar la 03 și 04. Dimineața mă trezeam târziu și greu (10-11). Dormeam 6-8 ore pe zi, dar insuficient: eram obosită și lipsită de energie, n-aveam nicio tragere de inimă spre vreo activitate fizică și chiar ieșitul din casă mă făcea să strâmb din nas. Asta în parte pentru că eram într-un oarece flux creator, spuneam că aș vrea să stau toată ziua să fac săpunuri. Dar în MARE parte din lipsă de combustibil și somn.

În acest context, n-are cum să fie coincidență îmbolnăvirea mea pe la mijlocul lui noiembrie. O ceva ”gripă” de vreo săptămână dar cam cea mai rea îmbolnăvire a mea (în afară de inflamarea amigdalelor de prin clasa a 12 sau a 13 când am fost rapid spitalizată vreo 5 zile și inflamarea amigdalelor de prin școala primară când tanti Cuța să-i fie țărâna ușoară venea acasă la noi să-mi facă penicilină-n cur de câteva ori pe zi). Febră, migrene, durere generală, muci. A trecut cu stat în pat și nemâncare (vreo două zile n-am mâncat altceva decât apă cu lămâie, n-aveam poftă ori foame de nimic). Mi-am zis că nu are cum să fie doar o gripă, așa, că ”am luat virusul” de la prietena mea, trebuia să fie cauzată de stilul meu de viață din ultimele 3 luni și ceva. Și chiar de nu era, prin absurd, o legătură cauzală între una și cealaltă, eu știam că trebuia să mă întorc la viața de dinainte: activă și sătulă, cu apetit de mâncare și fără pofte alimentare, cu digestie frumoasă și fără pârțuri urât mirositoare.

Mi-am zis că după ce mă fac bine mi se va întoarce apetitul și așa o să am mai multă energie și o să reîncep să mai fac și sport, dar nu, s-a întors doar pofta de fursecuri, ciocolată și prăjituri. A continuat sedentarismul și lipsa mea de chef de a ieși din casă vreo săptămână și atunci m-am trezit. Dacă nu-mi mergea cu ”mănâncă mai mult ca să faci mai multe” am tras puțin de mine și de voința mea ca să fac mai multe și așa, probabil, să se întoarcă apetitul pentru mâncarea sănătoasă: fructe, legume, cartofi, orez, verdețuri.

Așa că la începutul lui decembrie am ieșit cu bicicleta pe deal și-n aceeași zi mi s-au părut apetisante bananele. Adică nu doar una, mâncată cu de-a sila ca să-mi treacă senzația nașpa de foame din stomac, ci banane, la plural, chestii serioase. Era firesc să funcționeze, e logic, e natural: efortul fizic crește pofta de mâncare. Efortul fizic crește nevoia de energie, adică de calorii, a corpului.

Totuși nu-mi deveniseră atât de apetisante fructele încât să mănânc fructe și la prânz, ca până înainte de august. Așa că am apelat la fulgii de ovăz, prieteni vechi de-ai mei, expulzați însă din perioada mea de crudivorism în care credeam că toată hrana gătită e nesănătoasă. Așa că vreo câteva săptămâni am avut la prânz un castron cu vreo 150-200 de grame de fulgi de ovăz și vreo juma de litru de lapte vegetal (de cele mai multe ori tot de ovăz) sau apă dacă rămâneam fără plus o mână de stafide, câteodată, sau fructe de pădure, altă dată. Adică între 700 și 1100 de calorii la masa de prânz. Cel mai rapid prânz, cel mai ușor de integrat o cantitate mare de carbohidrați sănătoși în dietă.

Cred și credeam în Raw Till 4, adică în puterea fructelor, în cât mai multe fructe pe zi, dar am adoptat un compromis destul de mic de frica de a nu mă mai întoarce unde fusesem în ultimele 3 luni jumate. Mă simt mai bine ca nivel de energie și din punct de vedere digestiv când mănânc fructe și la prânz, nu numai dimineața. Dar, chiar dacă fructele sunt bune (zahăr simplu, glucoză), deci chiar dacă carbohidrații simpli sunt buni, tot mai buni sunt carbohidrații complecși decât deloc (și astfel, alimente nesănătoase, bogate în grăsimi, în ulei, aditivi, chestii rafinate, etc). Să mă fac înțeleasă. Fructele coapte, proaspete și dulci sunt cea mai bună opțiune pentru energie, vitalitate și sănătate. Sunt alimentul pentru care corpul uman a fost construit. Suntem frugivori, la urma urmei, oricât le-ar plăcea unora să creadă că suntem omnivori. Dar dacă nu ai fructele preferate sau fructe coapte sau din alte motive nu ai poftă de fructe, mai bine să mănânci amidonoase gătite la foc (din surse integrale și minim procesate precum tuberculii și cerealele) decât să nu mănânci deloc sau puțin. Mult mai bine decât să sari peste masă și să păcălești foamea ca mine cu un măr, apă cu lămâie (sau o salată simplă cum făceam în perioada raw) sau cu ceaiuri ori cafea cum face cea mai mare parte a lumii. Foamea păcălită își ia întotdeauna revanșa. Poftele nu întârzie niciodată să apară, uitați-vă la toate vedetele care-și controlează apetitul cât de pofticioase sunt (chiar dacă nu dau iama în pofte ca mine și au mai multă voință, tot pofticioase sunt; și nu pentru că așa sunt unele persoane de felul lor, din născare, ci pentru că sunt nemâncate și malnutrite, adică mănâncă puține calorii și din surse nepotrivite omului). Am zis vedete pentru că ele au viețile publice și sunt multe interviuri cu ele despre felul în care mănâncă și modul în care se păstrează slabe și trase prin inel. Dar fiecare își poate analiza dieta și poftele și chiar poate experimenta.

Nu există mâncat emoțional, ci foame de carbohidrați și foame de restul de nutrienți care vin la pachet cu o cantitate suficientă de carbohidrați integrali. Poftele vin când corpul este carent de nutriție, carent de calorii, de energie (dar în principal carent de glucoză, de zahăr simplu, cel care e carburantul principal al corpului uman). Când mănânci minim 2500 de calorii de fructe dulci, cartofi, orez, pâine, paste, ovăz, mei, verdețuri, fasole, linte, năut, nu trebuie să te preocupe niciun calcul. Obții fără probleme toți carbohidrații de care are nevoie corpul, toate grăsimile esențiale (adică cele pe care corpul nu le poate fabrica și le cere din alimentație, de care are nevoie doar într-o mică cantitate), toți aminoacizii esențiali (adică cei pe care corpul nu-i poate fabrica și-i cere din alimentație și iar are nevoie de ei într-o mică cantitate, mai multe proteine în dietă fiind dăunătoare), și toți micronutrienții (minerale, vitamine, etc) din moment ce planta, în sine, este o fabrică de minerale (le preia din sol, solul e format din rocă și resturi vegetale, și le transformă făcându-le din anorganice în organice, adică asimilabile de om și restul animalelor care le mănâncă) iar ca să crească, implicit să trăiască și să ajungă de recoltă, planta ”dezvoltă” vitamine. Niciun om nu va mai mânca emoțional și nu va mai avea pofte dacă va mânca destule calorii din sursele corecte.

Dar lumea crede că e o minciună, o mare gogoriță. Cum, să mănânci pe săturate, să mănânci banane, cartofi, paste și orez și să nu te îngrași?!?!?!?! E utopic, absurd, aberant. Auzi tu, să mănânci până la refuz și să fii slabă! Ha, ha, ha, ce glumă bună. Fugi Jeanino d-aici, nu vezi că ești într-o gravă eroare, nu vezi câta balena te-ai făcut?

Nu există om pe fața pământului și nu a existat vreunul care să se îngrașe și să rămână gras pe termen lung mâncând astfel. Arătați-mi unul singur care e obez că mănâncă așa de 10 ani. Nu carbohidrații îngrașă, distrugerea sistematică a metabolismului prin cure de slăbire îngrașă. Grăsimile îngrașă. Brânza, ouăle, carnea îngrașă. Uleiul îngrașă. Tocmai de aia toată lumea crede că pentru a slăbi e nevoie de deficit caloric, pentru că industria alimentară, industria farmaceutică și cea medicală fac profituri uriașe din asta. Ni s-a spus o minciună, ni s-a repetat la infinit și am ajuns s-o credem. E valabil cu toate chestiunile pe care le luăm drept truisme azi: avem nevoie de proteină animală ca să fim sănătoși și puternici, avem nevoie de lapte de vacă pentru calciu, avem nevoie de pește pentru omega 3 care ne apără inima, avem nevoie de ouă pentru proteine (uite, veganii pot mânca ouă ca să obțină toate proteinele care le lipsesc din plante), e nevoie de deficit caloric pentru a slăbi, etc. Lumea crede în aceste afirmații și face întocmai, dar ce se întâmplă? E tot mai bolnavă, tot mai deficientă în calciu, tot mai muritoare de boli de inimă, tot mai constipată și mai canceroasă de la atâta proteină animală (care ghici, n-are pic de fibre, iar colonul nostru nu-i colon de carnivor, nici măcar de omnivor, asta însemnă că omul trebuie să mănânce alimente care conțin fibre pentru a fi corect evacuate din intestine și a nu rămâne înăuntru să blocheze o digestie și o asimilare corespunzătoare de nutrienți și să putrezească și să intoxice până și mai mult sângele, ficatul și tot organismul), tot mai grasă și mai obeză cu fiecare deceniu care trece.

Nu-i propagandă vegană gratuită, e adevărul gol goluț. Clientul industriei alimentare animale? Clientul industriei de slăbit, clientul industriei farmaceutice, clientul industriei medicale și tehnologice, clientul industriei transplanturilor. E un cerc al profitului financiar pe spatele sănătății noastre, e vorba de mulți bani. Anual aceste industrii investesc un procent destul de mare din profiturile lor uriașe în publicitate. Miliarde de dolari băgați în propagandă se traduc într-o populație care încă mai crede în proteina animală, calciul din lapte și curele de slăbit prin ”mănâncă mai puțin, fă mai mult sport!” și toate acestea în ciuda evidențelor: o populație care și-a scăpat de sub control greutatea și sănătatea.

Și astfel m-am întors în direcția bună. După ce am reînceput să fac sport și astfel să am poftă de mâncare, după ce am reînceput să mănânc mai mulți carbohidrați, mai multă mâncare, nu am mai avut nicio poftă: nici ciocolată, nici prăjituri, nici fursecuri. Plantele au o mare densitate de nutrienți dar tot trebuie să mănânci destul de multe ca să-ți satisfaci nevoile calorice și nutriționale ale corpului. Iar asta este grozav pentru că mie îmi place să mănânc, niciodată nu mi s-au părut normale porțiile mici. Da, dacă mănânci carne, lactate, ouă și grăsimi vegetale (uleiuri, nuci, semințe) trebuie să ai porții mici, să mănânci puțin, să-ți restricționezi caloriile că altfel te îngrași. Pe termen lung te îngrași. Nu poți mânca pe săturate mâncăruri prăjite, alimente uleioase, alimente bogate în proteină și grăsime animală și să fii slab. Pur și simplu nu există om care să mănânce toate acestea pe săturate și să fie slab și peste 5 ani și peste 10 ani și la 40 de ani și la 50 și la 60 și la 70 (dacă mai apucă și nu moare de inimă, cancer ori diabet). Plante bogate în carbohidrați și sărace în grăsimi și proteine poți mânca pe săturate și să fii slab peste 5 ani, peste 10 ani, la bătrânețe, încă viu și sănătos la 100 de ani. Uitați-vă la toate popoarele actuale care mănâncă plante bogate în carbohidrați pe săturate. Sunt slabe, nu se confruntă cu obezitate (și nici cu osteoporoză, diabet, boli de inimă, cancer, etc). Și uitați-vă la societățile vestice care au făcut statuie proteinei animale și care, pe lângă, adoră toate mâncărurile grase, prăjite, rumenite, scăldate în ulei – obezitatea e în floare (plus restul bolilor, o adevărată epidemie).

Revenind la odiseea mea, în ianuarie, cu și mai multă energie și chef de sport și aventură, am început să fac ieșiri mai lungi cu bicicleta. De la urcările și coborârile dealurilor din jurul casei am trecut la călătorii. La început mai scurte, apoi mai lungi. Până în Callao Salvaje, Tejina de Isora, Guia de Isora, Chio, Los Gigantes, etc. Adică 25 de kilometri (dus-întors), 35, 4o, 50, 60. Ture lungi, timp mai lung pedalând (2-4 ore) dar oarecum mai ușoare decât ieșirile mele scurte în cartier, având în vedere că majoritatea dealurilor de pe traseu sunt line. Mult mai distractive plimbările ăstea, locuri noi, oameni noi, călătoria în sine, de drag plecam la drum. Efort sporit, apetit pe măsură: 3000-4000 de calorii pe zi, majoritatea din fructe. Și mie care îmi era teamă că nu o să-mi mai placă bananele. Păi după 20 de kilometri de pedalare balotam în 15 minute 12 banane (canario, nu sunt mari de 200-250 de grame ca cele exportate peste tot în lume de Costa Rica și restul țărilor producătoare de banane; ăstea canario sunt, de obicei, la vreo 120-170 cu tot cu coajă).

La ture am avut nevoie de ceva organizare (nu mi-am cărat trusă de scule esențiale și camere de cauciuc de rezervă, trebuie să-mi montez pe bicicletă o mică gentuță pentru astea, din fericire n-am avut nevoie), adică mai multe bidoane cu apă, doze cu apă de cocos pentru drumul de dus, câteodată apă cu mult zahăr și lămâie că e nașpa să ți se termine energia pe drum și tu să nu fi ajuns încă la popas pentru realimentare, bani pentru fructele cumpărate de la destinație, bani pentru apă. Din păcate lumea nu știe cum să mănânce bananele și e greu să găsești la fruterii ori supermarketuri banane suficient de coapte (de multe ori nici galben cât de cât mai închis, să nu vorbim de miracole precum pistrui mari maronii pe coajă – în parte sunt verzi-verzi, adică crude-crude, de le iei ca să ți se coacă într-o săptămână, în parte sunt galbene-verzui cu cotor verde, adică așa cum le mănâncă toată planeta dar cum sunt destul de necoapte). Așa că începusem să car în buzunarele din spate 4-5 banane de-acasă (mai multe nu intrau, mi-ar trebui un rucsac mic și ușor pentru astfel de deplasări) și la destinație balotam 1,5L de suc de la supermarket – orice sursă de glucoză e mai bună decât nicio sursă de glucoză. Turele lungi au continuat și parte din februarie, dar pentru că sunt lungi, îmi mâncau aproape toaă ziua. Adică 3-4 ore pe bicicletă și toată ziua nu mai aveam energie pentru altceva decât relax, și mai trebuie și să muncesc. Iar dacă muncesc dimineața nu-mi vine să mai ies la tura lungă după amiaza, mai ales că se înnegurează devreme. Dar încă ies de 3-4 ori pe săptămână la turele scurte de 30-60 minute. Când am o zi mai liberă, lungesc tura.

Pe la mijlocul lui ianuarie m-am întors și la sala de forță. Nu stau mult (30-40 de minute), nu fac multe exerciții (4-6) și nu merg des (1-3 ori pe săptămână). Nu fac și sală și bicicletă în aceeași zi.

Pe la sfârșitul lui ianuarie mi-a venit cheful și de surf. Poate că unii dintre voi vă amintiți că acum 6 ani, când ne-am mutat pe insulă, am încercat să fac surf. E un sport greu și faptul că se desfășoară într-un mediu străin omului îl face și mai greu. Iar eu nu am avut energie și răbdare să-l domin. Am mai încercat după ce l-am născut pe Yago, cred că la vreun an și după naștere și mi-am adus aminte de ce renunțasem. Așa că am renunțat din nou. Două renunțări m-au făcut să cred că surful nu e de mine și chiar dacă Seb mă încuraja periodic să reîncep, aveam o teamă de eșec și de nepotrivire. Dar întâmplarea a făcut să vorbesc mai mult de două vorbe cu Umberto, vecinul nostru și unul din nașii lui Yago, și mi-am zis hai mă să mai încerc o dată și dacă nici de data asta nu-mi iese, renunț definitiv la gândul cu surful. Umberto este surfer de la 14 ani și monitor de surf pe la 25 (acum are 39). De câțiva ani are propria școală de surf, Vulcano, și cu el am reușit să învăț. Nu croșetez valurile, aia ia multă practică, ani de zile de practică. Dar iau valul, mă ridic pe tabla de surf, rămân acolo cât vreau de mult, chiar pot să schimb și direcția 😀 E meritul lui Umberto fără îndoială, e un profesor bun cu o tehnică de predare simplă. Dar e și meritul carbohidraților. Aveam energie să merg zilnic la surf (cred că 2 săptămâni am mers zilnic în afară de vreo 3 zile), să stau în apă aproape 2 ore fără să mă plictisesc cum mă plictiseam dățile anterioare și fără să obosesc atât de rău de la lupta cu valurile încât să ies afară repede (începătorii nu știu să intre pe sub val cu tot cu placă cum intră avansații care au și shortboard, așa că reîntoarcerea de la mal în larg, în zona de spargere a valurilor e o adevărată provocare la început, mai ales într-o zi cu valuri mari și dese). Colegii mei de clasă ieșeau și eu încă mă întorceam în larg să iau valuri – ei nu mâncau carbohidrați la micul dejun 😀 iar eu mâncam 1000 de calorii deja înainte să intru la ora 9 în apă. Acum n-am mai fost de vreo două săptămâni la surf că n-au mai fost valuri în sud la noi – oceanul plat ca un lac.

Și pentru că energie e și chef de noi activități la fel, de la sfârșitul lui februarie am început să merg la o școală de dans care s-a deschis la noi în cartier, Las Americas Baila. Și fac, țineți-vă tare, dans la bară și dans din buric. O provocare destul de mare deși nu atât de mare ca surful (sunt totuși, pe uscat… în mare parte). Dans din buric știe foarte bine prietena mea cea mai bună (și singura) Izabela. Cu ea am încercat să învăț pe la începutul lui ianuarie, dar s-a întâmplat să nu facem decât de vreo 3 ori (și pentru că mi se părea greu, și pentru că ea a plecat în vacanță două săptămâni și ne-am întrerupt rutina ne-făcută încă). Acum mergem împreună, e o formă mai organizată, mai simplu să ne ținem și mai distractiv (cu profă și colege). Ăstea sunt seara, până la ora 20, de două ori pe săptămână fiecare.

Deci e adevărat. Mănânci mai mult, faci mai mult. Probabil că fac mult sport, dar important este că îl fac din plăcere și-mi vine natural, nicidecum nu-l simt ca MULT. Cumulate pe săptămână, vreo 3-4 ore de bicicletă, 1-2 de lucru cu greutățile, 1 de înot; când a fost surf, au fost peste 10 ore de surf pe săptămână, dar în zilele ălea nu mai era nici bicicletă, nici sală; acum plus 4 ore de dans săptămânal.

Și de când fac mai mult sport, am avut din nou proftă de fructe și la prânz. Am avut multe zile cu 4 mese: mic dejun de vreo 800-1000 de calorii din banane, curmale, papaia, la vreo 3 ore după ăsta (cum a fost în zilele cu surf când ieșeam din apă înfometată la maxim) încă o masă de fructe de cam tot atâtea calorii, apoi pe la ora 15-16 un castron de fulgi de ovăz de vreo 500-1000 de calorii (câteodată nu termin tot ce e în castron, mă satur înainte să-l termin; bag restul la frigider pentru a doua zi) iar la cina, pe la ora 19-20 vreo 1-1,8 kile de cartofi tăiați pai dar mai gros și copți la cuptor fără ulei plus salata verde lângă, adică 800-1400 calorii (sau orez basmati cum a fost în câteva zile ori lipii de făină de grâu făcute de mine pe plită umplute cu cartofi și verzituri și murături cum a fost în alte câteva zile – dar în mare parte, cartofi, n-aș putea să mă plictisesc de cartofi).

O altă schimbare făcută în stilul meu de viață este la capitolul somn. De prin ianuarie mă culc mai devreme, pe la 21-22. A venit automat cu surful. Când Umberto mi-a spus că are lecții la ora 09, primul lucru pe care l-am zis a fost că e prea devreme, eu dorm la ora aia. În 10 minute mă hotărâsem, mă bag la lecțiile de la ora 09, chiar dacă asta însemna să mă trezesc pe la 08. În primele săptămâni mă culcam până la 21. La 20 eram deja în pat, asta însemna că cina ajunsese să fie la ora 18. Totul a devenit mai simplu, Yago a început și el să se culce mai devreme, adică odată cu mine. Nu a fost totul perfect, că mi-a luat și încă îmi ia să mă adaptez, mă trezesc în multe nopți pe la 03-04 și nu mai adorm până dimineața, dar per total, e mult mai bine: sunt mai odihnită, am mai multă energie, încep mult mai bine ziua, sunt mai fresh și mai gata de acțiune. Și așa am început să-l ascult pe Durianrider și să respect orele de somn mai mult ca până acum. Sunt convinsă că asta va ajuta foarte mult la reglarea metabolismului și a sistemului endocrin, ceea ce sper este să nu-mi pierd obiceiul ăsta. Că dacă începusem să mă retrag spre pat destul de devreme, adică ora 20 este pentru mulți prea devreme, acum am ajuns să stau din nou trează și după 22 (câteva zile doar, dar simt că mă pot întinde…)

Deci cam ăsta este jurnalul meu de Raw Till 4 din ultimul an. Dacă aș scrie mai des nu s-ar aduna atâtea de spus. Am încercat de vreo 2-3 ori să fac un video despre ce-am mai făcut în ultimul timp, dar n-a ieșit și se înțelege de ce: ieșea prea lung și prea alambicat, când am multe de spus le sintetizez mai bine (deși nu perfect) în scris decât vorbind.

_______________________________________

Precizare IMPORTANTĂ

Eu am adoptat Raw Till 4 pentru că ador și mereu am adorat fructele, pentru că cred în puterea lor de hrănire și hidratare, dar pentru că nu pot să mănânc toată ziua numai fructe și zarzavaturi crude. Din fericire am aflat că nu cerealele, glutenul, cartoful, amidonoasele în general sunt cele care cauzează probleme de sănătate umanității, ba chiar sunt alimente pe care cele mai mari și de succes populații ale lumii au înflorit.

Dar din textele mele despre Raw Till 4 nu vreau să rămâneți cu ideea că trebuie să mâncați ca mine dacă vreți să fiți vegani (fructele sperie prin costul mai ridicat și astfel mulți se scuză că nu au veniturile necesare unui vegan; poți fi vegan și un vegan sănătos dacă mănânci orez, cartofi, fasole, banane și toate legumele și fructele locale de sezon care sunt accesibile la preț și tot ieși mai ieftin ca pe dieta tradițională – orezul, legumele, cartofii și bananele sunt printre cele mai ieftine alimente cam peste tot în lume). Există atât de multe forme de a mânca vegan câte sunt de a mânca non-vegan. Puteți să mâncați doar cartofi prăjiți, chifteluțe de năut, burgeri vegetali și seitan toată ziua și tot vegani ați fi (nu unii foarte sănătoși, totuși).

Oricum, orice dietă bazată pe plante e mai bună decât orice dietă omnivoră, prin însăși faptul că mâncăm alimente corespunzătoare biologiei noastre (deși nutrienții extrași din context creează probleme corpului care nu-i poate procesa la fel ca pe plantele din care provin) sau mai apropiate biologiei noastre decât carnea. Chiar și o dietă cu multe ”cărnuri” vegetale așa cum mănâncă mulți proaspăt vegani în perioada de tranziție (adică proteine izolate de restul nutrienților prezenți în mod natural în plantă, proteine astfel într-o cantitate mai mare decât s-ar fi mâncat un număr de calorii echivalent pentru planta din care au fost extrase, aditivi și uleiuri adăugate), deci o dietă destul de nesănătoasă, chiar și asta este mai sănătoasă decât una bazată pe carne.

Simt că se crizează cei care mănâncă carne și mănâncă ”curat” (ce oximoron grațios aici, carne curată). O dietă vegană dezechilibrată e mai sănătoasă decât orice dietă omnivoră ”echilibrată” prin însăși faptul că a fost exclusă proteina animală, colesterolul (mulțumim, avem propriul colesterol, corpul nostru îl fabrică singur, nu ne trebuie de la o biată vacă sau găină, ba chiar ne face mult rău), hormonii naturali ai animalului ca animal ce trăiește și are propriul sistem hormonal specific speciei lui, hormonii naturali pe care-i fabrică animalul ce e torturat și simte durere și groază și spaima morții, hormonii artificiali pe care-i injectează omul în animale pentru a obține anumite avantaje de la respectiva carne (e așa de greu de înțeles de ce populația asta de oameni omnivori are atât de frecvent probleme hormonale, tiroidă dereglată, etc.?).

Din observațiile populațiilor actuale dar și ale celor din istoria verificabilă a omenirii rezultă că cea mai sănătoasă dietă este una vegană bazată pe plante bogate în amidon în forma în care există ele în natură, adică integrale, minim procesate (tăiate, proaspăt gătite la foc, etc), fără aport de nutrienți izolați și extrași din context (proteine, uleiuri, zaharuri), cu un minim de sare, în care procentul macronutrienților din dieta zilnică este de minim 80% din calorii provenind din carbohidrați, maxim 10% din proteine și maxim 10% din grăsimi cu un minim de 2500 de calorii pentru femei și 3000 pentru bărbați. Nicio populație n-a înflorit pe restricții calorice, pe ridicat de la masă ușor nesătul. Nicio populație n-a făcut istorie mâncând sub 2000 de calorii pe zi.

Plantele sunt cele mai dense surse de nutrienți. Dacă mănânci suficient de multe (nu cum mâncam eu când eram pe raw 100%, asta prin vara lui 2012, 1800-2000 de calorii, cantitate ce s-a dovedit în câteva luni insuficientă când foamea de energie și nutrienți m-a prins din urmă și am început să mănânc tot ce prindeam la mână).

Starch Solution este o dietă care pune accentul pe carboxidrați complecși, adică amidon, iar fructele, carbohidrații simpli joacă un rol secundar. E o dietă foarte sănătoasă și o variantă foarte accesibilă și ușor de ținut pentru oricine vrea să renunțe să mănânce alte ființe și să fie vegan. Mie personal nu mi se potrivește dar nu pentru că aș fi ținut-o și s-ar fi dovedit greșită sau ne-sustenibilă ”în cazul meu” (așa cum spun în general oamenii care nu reușesc să adopte un stil de viață vegan sau pro carbohidrați sau un sistem de gândire calorii-nelimitate – nu a mers ”în cazul meu”, ”oamenii sunt diferiți, ar trebui să mănânce diferit”; NU, OAMENII FAC PARTE DIN ACEEAȘI SPECIE, ÎN CADRUL ACELEIAȘI SPECII SISTEMUL DIGESTIV FUNCȚIONEAZĂ LA FEL). Ci pentru că îmi plac mult fructele, mereu mi-au plăcut, încă de când eram copil mâncam doar fructe la o masă spre disperarea familiei, n-aș putea să le marginalizez la nivel de gustare între mese sau desert așa cum sunt în dieta lui McDougall.

Mai multe despre dieta bazată pe carbohidrați găsiți în studiile doctorilor John A. McDougall, Caldwell Esselstyne, Neal D. Barnard și a cercetătorului în domeniul nutriției T. Colin Campbell. Asta este un bun început dacă chiar vă interesează adevărul despre sănătate și boală. Am încheiat precizarea 😀

A, încă o precizare scurtă despre diferențele dintre animalele carnivore, omnivore, erbivore, frugivore și om (omul este frugivor la bază, dar e un frugivor avansat, cu capacități de  digerare a cerealelor și amidonului, în general, prin prezența amilazei, enzima care face exact asta, ajută în digestia amidonului; celelalte animale frugivore au amilază în cantități insignifiante, plus că n-au inteligența de a-și găti la foc amidonul pentru a-l face și mai digerabil așa cum face omul). Precizarea este tabloul de mai jos.

comparative anatomy of frugivore

*dacă în acest moment simțiți că vreți să vărsați venin, înseamnă că sunteți undercarbed (adică nu aveți suficient zahăr în celule). N-ar fi o idee rea să balotați niște banane 😀 Studii științifice au demonstrat că în 9 din 10 cazuri veninul refuză să iasă când creierul își primește glucoza.